Cine ar trebui să plătească pentru…

(bioPHObia)

de Andrei-Claudiu Hrişman

1. …avort?

Chiar dacă în ultimele decenii s-a schimbat percepţia lumii occidentale cu referire la această problemă – sau mai degrabă ex-problemă – rămâne totuşi un factor constant în ecuaţia lumii capitaliste: cine plăteşte pentru o astfel de practică?

Unii dintre cititorii noştri vor fi consternaţi şi de-a dreptul jigniţi de îndrăzneala noastră de a readuce în discuţie problema avortului – chiar dacă dintr-o perspectivă puţin diversă.

Dacă admitem că avortul este un act imoral – alţii pot crede exact contrariul și, cel puţin în lumea democratică, sunt liberi să se afle de o parte sau de cealaltă a baricadei – , apare o problemă cel puţin interesantă: există dreptul de a beneficia de un avort subvenţionat din bugetul statului?

Dacă aruncăm o privire în negura trecutului ce se pare că nu ne mai aparţine – cel puţin nu până când vreun pseudo-genetician va descoperi că purtăm în propriile noastre gene o mică schiţă a istoriei umane, la fel cum alţii au spus că purtăm gena imoralităţii sau moralităţii, dar acesta este alt discurs – vom descoperi cu stupoare si poate chiar indignare că lucrurile nu au fost precum sunt astăzi de când e lumea şi pământul.

Avortul era un act abominabil condamnat de cei mai mulţi, indiferent de apartenenţa religioasă sau ateistă, iar aceasta până acum câteva decenii când lucrurile au început să se schimbe într-un mod cel puţin ciudat, dacă nu chiar imprevizibil şi inimaginabil pentru orice jurist, ca să nu spun teolog.

Oricum, ideea de bază este că astăzi societatea este compusă din cel puţin două categorii de indivizi care privesc diferit problema avortului: cei anti-avort şi cei pro-avort, respectiv cei „pro-Choice”.

Din punctul de vedere al statului laic, până acum câteva decenii aveam de-a face cu un act criminal condamnabil dacă avortul era voluntar şi nejustificat de raţiuni medicale serioase (caz de necesitate).

O multitudine de mişcări „culturale” şi sociale au făcut ca în majoritatea legislaţiilor occidentale avortul să nu mai intre sub incidenţa legii penale dacă sunt îndeplinite anumite condiţii cerute de respectivul stat, rămânând însă o infracţiune în toate celelalte cazuri. În esenţă, avortul devine accesibil pentru majoritatea femeilor şi aproape pentru orice motivaţie, nu întotdeauna respectându-se litera legii.

Mai mult, pentru mulţi avortul devine un drept inalienabil al femeii, un drept al omului care nu poate fi retras sub nici o formă, iar neacordarea lui transformă respectivul stat într-un stat nedemocratic şi injust. Bineînţeles, dreptul la viaţă al copilului avortat nu este garantat, din contră, acesta este considerat un simplu conglomerat de celule, fie ele şi umane.

Oricum, colac peste pupăză, majoritatea legislaţiilor stabilesc şi că respectivul act este „medical”, trebuie să vindece persoana x de boala y, respectiv sarcină nedorită, tot procesul fiind suportat din bani publici, bani colectaţi atât de la cei care sunt pentru o astfel de practică, cât şi de la cei care sunt categoric împotriva ei.

Categoric problema avortului este una mult mai complexă şi nu intenţionăm să o abordăm acum şi aici în totalitate, ci ne limităm a ne întreba şi a vă întreba dacă este licit ca un stat, fie el român sau afgan, să plătească pentru o astfel de intervenţie efectuată în sistemul sanitar naţional din banii ambelor categorii.

Dacă avortul este un drept inviolabil, categoric răspunsul este da, statul este obligat să plătească chiar dacă o parte semnificativă dintre cetăţeni sunt împotriva lui.

Dacă avortul nu este un drept inviolabil, ci un compromis făcut pentru a stopa avorturile clandestine, a reda libertatea unei femei violate sau pur şi simplu a reda liniştea unei femei care nu este pregătită să devină mamă, lucrurile se schimbă puţin.

În cea de-a doua situaţie ar trebui statul să găsească alte surse de finanţare sau chiar să ceară decontarea procedurii de la femeia care avortează?

Dacă statul continuă să plătească avortul din taxele tuturor, cei care nu sunt de acord cu avortul au dreptul să invoce „obiecţia de conştiinţă” pentru a nu plăti taxele sau pentru a plăti mai puţin? Dar dacă lor li se aprobă să plătească mai puţin, câţi vor mai dori ca avortul să fie subvenţionat de stat?

În situaţia în care statul ar cere femeii să plătească din propriul buzunar, în timp ce aceasta trăieşte deja o dramă şi aflându-se probabil într-o situaţie financiară nu tocmai roz, aceasta nu va prefera să avorteze în locuri insalubre sau cu metode periculoase? (Bineînţeles că în acest context nu introducem discursul moral care are alte expectative şi principii.)

2. …fertilizarea artificială?

De mai bine de trei decenii cei care nu pot avea copii în mod natural din diverse motive pot apela la diferite practici de fertilizare artificială pentru a putea „beneficia” de „dreptul la a procrea”.

În esenţă un cuplu care nu poate procrea în mod natural (pentru că există disfuncţionalităţi iremediabile în aparatul reproductiv sau lipseşte un organ de sex opus în cazul femeilor singure sau al lesbienelor etc.) apelează la specialiştii care manipulând sperma şi/sau ovulele (uneori doar sperma) prelevate de la cuplu sau şi de la persoane străine cuplului, ajung într-un final, şi nu în toate cazurile, să aducă la lumina zile o nouă fiinţă umană.

La fel ca şi problema avortului, avem de-a face cu o practică controversată care pune multe semne de întrebare, de la moralitatea manipulării extracorporale a celulelor germinale umane, la crearea de fiinţe umane în eprubetă, la congelarea embrionilor umani, la distrugerea lor, selectarea lor in mod arbitrar, avort selectiv când au reuşit să se implanteze în uter mai mulţi embrioni decât numărul de fii doriţi etc.

Procedurile fiind destul de costisitoare şi anevoioase nu sunt, de obicei, suportate de bugetul de stat, sunt subvenţionate în mod parţial sau doar în anumite condiţii.
Unele ţări au legislaţii foarte permisive, altele mult mai restrictive – bănuiesc că nici nu are rost să amintesc în care categorie ne încadrăm – însă în toate ţările unde nu este interzisă – dacă există vreo astfel de ţară – există alternativa clinicilor private unde trebuie să laşi de multe ori agoniseala de o viaţă şi uneori să pleci şi cu coada între picioare…

Dacă există cu adevărat „dreptul la a procrea”, indiferent de circumstanţe, de statutul social sau orientarea sexuală, de problemele morale apărute în acest proces complex, ar trebui statul să plătească pentru întreaga procedură?

Dacă nu există un astfel de drept şi până la urmă avem de-a face cu o procedură categorică imorală sau de-a dreptul infracţională, iar embrionul uman este purtător de drepturi – printre care cel la viaţă – statul ar trebui să interzică astfel de proceduri?

Dacă ajungem la concluzia că este o procedură imorală, dar nu infracţională, trebuie să plătim din bugetul de stat sau să impunem chiar şi o taxă suplimentară cum este cea pe viciu?

3. …operaţiile estetice?

Este aproape de bun simţ să fii convins că este normal ca în urma unui accident sau al unei malformaţii corigibile printr-o intervenţie de chirurgie estetică să plătim cu toţii din bugetul de stat pentru respectiva procedură.

Dar dacă un cetăţean consideră că are nasul prea mare sau prea mic, fesele sau sânii prea mari sau prea mici sau pur şi simplu vrea să îşi remodeleze fizionomia, trecând peste interdicţiile legale, morale sau problemele psihice, este licit ca noi să plătim măcar o parte dintre cheltuieli sau ar trebui să plătească doar el, în condiţiile în care nu considerăm dorinţa lui ca fiind ilicită?

Dar dacă respectiva persoană este considerată de majoritatea dintre noi ca fiind o persoană „urâtă”? (Nu abordăm „filosofia esteticului” şi nici vorba populară: „Nu-i frumos ce-ţi place ţie, ci-i frumos ce-mi place mie!”)

Există dreptul la a fi frumos? Dacă da, în ce condiţii trebuie să ne deschidem din nou buzunarele de dragul „ochilor lumii”?

4. …operaţiile de schimbare de sex?

Până nu de mult era mai mult decât evident că odată născut bărbat sau femeie, aşa ai să mori.

Astăzi te poţi naşte femeie sau bărbat şi din x motive să doreşti să devii exact opus a ceea ce eşti.

Până când se va inventa „transplantul de suflet” sau de creier sau de personalitate, cei în cauză, cel puţin în anumite ţări, pot apela la o procedură foarte complexă şi costisitoare de „schimbare de sex”.

Problemele morale şi legale sunt evidente – sau cel puţin erau până nu de mult – însă ce facem cu factura?

Dacă am dreptul să devin ce vreau eu sau dacă într-adevăr există „erori de proiectare” atunci facem iarăşi o gaură în buget?

Dacă nu există acest drept, ci se constată a fi o problemă mai mult psihică, interzicem operaţiile de schimbare de sex sau le taxăm în plus?

……………………………………………………………………………………………

Şi totuşi, care este problema dacă eu nu sunt de acord cu una dintre procedurile amintite mai sus şi acestea sunt achitate şi din banii pe care eu îi plătesc statutului?
Una dintre problemele de conştiinţă ce ar putea să apară într-un astfel de om – dacă mai există el astăzi – şi noi credem că ar trebui să mai existe – este că luând parte în mod indirect la o activitate imorală manifestă un disconfort spiritual acut sau cronic – numit până nu de mult „mustrare de conştiinţă”.

Dacă acest disconfort spiritual acut sau cronic va fi vreodată recunoscut de forumurile medicale ca existând cu adevărat şi fiind periculos pentru integritatea corporală sau psihologică a unui număr considerabil de cetăţeni, statul se va vedea nevoit să găsească o soluţie rezonabilă pentru a remedia această problemă.

Am putea scrie cel puţin o carte despre acest subiect, motiv pentru care încheiem aici discuţia, lăsându-vă să meditaţi asupra unei probleme aparent inexistente.