Grădiniţa pe vremea comunismului – în apărarea romanului Cristinei Nemerovschi

de Ormeny Francisc Norbert

Acest articol a venit pe filiera a 3 mari dileme ale utilizatorilor site-ului şi forumului Metalhead.ro, dileme pe care şi le propune să le edifice o dată pentru totdeauna:
1. Discuţia mea cu moderatorul Count raven despre implicaţiile în viaţa actuală a rockerilor a întâmplărilor pe care aceştia le-au experimentat de-a lungul grădiniţei – problemă care rămăsese atunci „în aburi” şi despre care vreau să fiu sigur că s-a elucidat
2. Acuzaţia nedreaptă lansată la adresa prozei Cristinei cum că aceasta ar deforma şi denatura în mod injust imaginea comunităţii rock din România
3. Ideea (pro-fund greşită şi ea) că romanul prezintă rockerul autohton ca fiind satanist

Încerc să-mi amintesc care erau headliner-urile alimentare ale  perioadei comuniste şi constat (cu surpridere?) că nu e deloc greu.
În materie de alimente era „domn” cine avea pe masă Svaiţer, Salam de  Sibiu şi o sticlă de Pepsi.             Singura gustare după care îmi pare rău era aşa-numitul „lapte de pasăre” – un fel de variantă foarte primitivă a shake-ului de vanilie sau căpşuni servit azi la McDonald’s. Mi se pare o mâncare fascinantă care, ce-i drept, a venit în bucătăriile româneşti pe fondul foamei generale dar care nu înţeleg de ce a dispărut azi – în vreme ce simboluri clare şi dezgustătoare ale subnutriţiei de atunci de genul pâinii negre (numită “pâine intermediară” – şi pentru care blestemat jeg stăteam ore în şir, la coadă, în mizerie, cu cheia în gât şi cu cartela în mână) au ajuns la mare modă. Ca multe altele, McDonald’s-ul în România nu e un simbol al postmodernismului şi a culturii de consum (aşa cum se crede şi se suţine în ţanţoşe lucrări de specialitate), ci al postcomunismului – mai simplu spus, al post-foamei. Pentru că noi în România nu am avut postmodernism ci doar postcomunism

Dar nu numai noi am avut probleme. La grădina zoologică leul  n-o ducea nici el mai bine: în loc de clasica carne adaptată reputaţiei lui genetice, acesta primea mălai frecat cu mult gălbenuş de ou (şi ceva albuş), de se mira Ceauşescu când vizita grădina zoologică ce cuminţi şi neagesive sunt felinele din ţara noastră. Şi acesta e şi „misterul” apariţiei vacii în proza Cristinei: vaca nu vine în preajma popii să se balege în semn de lipsă de respect ci „mugeşte” la el ostentativ – în sensul că-i cere de mâncare.

La grădiniţă se petreceau  însă fenomenele cu adevărat interesante. Acolo  era mare şmecher acela dintre noi care apuca să pună mâna pe etern uleioasa şi mocirloasa plastelină (şi să-şi modeleze din ea tot felul forme obosite, deprimant-molatice, murdare şi greoaie, ce semănau cu nişte „bile” făcute din mâl şi care, puse una în continuarea celeilate, puteau să aducă în mod necro-grobian cu un tren cu locomotivă şi vagoane sau ceva de genul – deşi majoritatea semănau cu o pulă bleagă şi leşinată) sau pe cuburile de vitocom şi să-şi facă ditamai puşca mitralieră din ele. Aproape toţi colegii mei de la grădiniţă aveau tendinţa să roadă cuburile de vitocom dar faza hardcore intervenea când începeau să mănânce (şi să înghită, evident!) plastelina.

Înainte ţin minte că venea de fiecare dată „taşa” [n.a. adică tovarăşa] educatoare cu texte de genul că trebuie să frământăm plastelina aşa cum frământă olarul lutul – aşadar ca pe aluatul pentru o pâine „moale şi sfântă” – şi că olarul acesta e asemeni tatălul nostru  tractoristul [n.a. azi expresia ar echivala cu Dumnezeu, atunci era un nume generic pentru părintele muncitor] care, după ce a terminat de arat ogorul se dă jos de pe tractor şi începe să mângâie pământul de drag ce îi este. Ideea era că olarul mângâie şi el pământul dar oarecum într-un alt mod, cumva mai „metafizic”  – iar efectul era unul fascinant de pavlovian în sensul că ţâncilor li se stimulau secreţiile bucale şi, instinctiv, gustau din plastelină şi unora chiar le plăcea. Deşi oripilată de exagerarea „extravagantă”/”barocă” a spectacolului pe care îl provoca, „taşa” nu avea suficientă minte ca să facă conexiunea şi  să-şi realizeze efectul de tip Pavlov  pe care-l genera şi, în fiecare zi, înainte de prânz (am zice că parcă anumit, dacă am bănui-o de un minim de inteligenţă care să poată fi capabil să producă un alt minim de „premeditare”), venea cu acesată „poezie” de virtute socialistă, înainte de a împărţi plastelina copiilor să se joace cu ea. Unora care au gustat şi s-au înfruntat din plin şi cu poftă autentică din ea, au avut probabil o asemenea experienţă sinestezică încât, deşi admonestaţi brutal de „taşa” când îi prindea asupra faptului (care, tot în paranteză fie spus, îi certa nu pentru că fac ceva care i-ar putea îmbolnăvi grav – ci că risipesc nemerniceşte şi cu lăcomie chiaburească materialul didactic al colegilor), pândeau cu un fior aproape sacrosanct  şi cu o devoţiunea interioară ce friza autenticitatea cauzei (cu lăcomia ochilor mari şi plini de ideal) momentul în care „taşa” nu era atentă pentru a mai ciupi un pic din „ambrozie”… iar cei mai îndrăzneţi profitau şi mai şi de moment şi dădeau chiar un bol mare pe gât în jos – să le ajungă pentru toată săptămâna, am zice. Vag, cam cu aceeaşi pândă vinovată în priviri  cu care unele babe de azi care, vezi doamne!,  se cred vrăjitoare şi în acest scop merg la pupat moaşte unde, făcându-se că le pupă, îşi alungesc buzele pe oasele sfinte pentru a putea prinde între incisivi un fragment cât de mic din osul scos la pupat, pentru a şi-l scoate mai apoi, acasă, dintre dinţi, şi a-l folosi în ritualuriu vrăjitoreşti – majoritatea împotriva vecinilorcare le-au atras atenţia (unii prin reclamaţii) că nu se cresc găini şi porc în faţa ori în spatele blocului şi că nici nu se ţin câini şi pisici la uşă că umplu toată scara de purici. Îmi aduc aminte că în zi de duminică, înainte de ’89 – când mersul la biserică nu era încă permis, vrăjitoarele de acum se adunau în faţa buncărului de gunoi (ştiind foarte bine că asta e ultima zi deoarece luni vine camionul dac să li-l ducă la groapa oraşului şi să-l ardă) şi făceau mici folosind drept combustibil gunoaiele din buncăr, la selecţia acestor inedite „lemne” mai găsindu-şi pe acolo şi mici mărunţişuri de care constatau că aveau nevoie şi le băgau în buzunar pentru a le lua acasă.

În fine, să revin.

Personal nu am participat niciodată la atare obiceiuri şi mă feream de colegi ca de draci, ascunzându-mă în cel mai întunecat şi nebănuit colţ al încăperii de unde îi priveam cu groază ce fac. Preferam, de teamă să nu am contact cu ei, nici să nu iau masa, de frică să nu-şi verse lingura cu supă în supa mea sau să-mi scuipe în bolul metalic – mai ales că ştiam că acasă mama mă aştepta cu best-of – ul lunii (şi uneori chiar al anului): banane verzi-verzi şi absolut necoapte luate pe bani grei „pe sub tejghea” (cum era expresia pe atunci pentru „favoritisme”) – banane pe care, de multe ori, de poftă, le mâncam crude şi-mi făceam gura pungă sau mă semi-îmbolnăveam. Dar nu, mama nu mă lasă niciodată să le mănânc crude şi împreună cu ea aşteptam săptămâni şi luni în şir până când, le cocea, cu rândul, pe calorifer (asta se întâmpla când încă se mai dădea căldură [chiar şi cu şi ţărâita tot era încă bine] –  înainte să înnebunească Ceauşescu şi să taie de tot căldura de la calorifere de peste iarnă, sfătuindu-ne să „mai punem încă o haină pe noi faţă de iarna trecută şi să răbdăm cu încredere în viitorul socialist şi dragoste de patrie”).

Pe de altă parte, o sursă foarte bună de mâncare şi, de fapt o adevărată modă printre copiii şi chiar adolescenţii acelor vremuri era mersul „la furat”: expresia se referea la furat de fructe din grădinile oamenilor care aveau ghinionul să aibă grădina lângă blocurile clasei muncitoare. Cel mai bine mergea (în sensul că era cel mai popular) furatul de mere, urmat de cel de prune şi cireşe (astea aveau deja statutul de delicatese/rarităţi).

Un moment foarte interesant l-a constituit, oarecum tot în acest sens „alimentar”, apariţia spre sfârşitul perioadei comuniste a gumei de mestecat. Era ceva atât de nou, rar şi atrăgător încât, după ce copiii au înţeles că se poate doar mesteca şi nu şi înghiţi – aceştia au venit cu o ideea „revoluţionară”  într-ale fraternităţii şi devoţiunii socialiste, camaradereşti (nu şi ale igienei…): o mestecau pe rând, cam câte 5 minute fiecare, pasându-şi-o de la unul la altul astfel încât să simtă toţi câte ceva din aroma de portocală, căpşuni sau mentă a respectivei gume de mestecat. Era un gest frăţesc să mestece tot grupul (strâns în cerc rotund şi tainic) la aceeaşi gumă – asemănător astăzi băutului în grup, între muncitori, din aceeaşi sticlă. Delicul situaţiei se ivea când grupul considera că cel care o mestecă – o mestecă de deja prea multă vreme şi-l soma s-o scoată din gură şi să le-o dea şi lor până nu se termină de tot aroma. Trăgeau de el asemeni canibalilor şi erau chiar  în stare să-ţi vâre mâinile în jos pe gâtul lui să i-o scoată în caz că acesta refuza să le-o dea şi lor. Iar „inculpatul”, încercând să mai sugă puţină aromă pe măsură ce şi-o scoatea din gură, o ţinea de la capătul terminat cu incisivii şi o trăgea afară din gură cu degetele, până când guma devenea un fel de spaghete foarte lung şi bleg ce ducea de la gura lui la gura celui care aştepta şi care încerca exasperat să i-o capteze complet. La fel se făcea şi cu bomboanele: se sugeau cu rândul şi se treceau din gură în gură.

Existau şi nevrozaţi care-şi mâncau muci sau ceară din urechi,  cu plăcerea lucrului nou şi a experimentului,  spunând despre gustul cerii că li se pare că e ca mierea de albine.

Însă grupul cu adevărat revoluţionar în grădiniţa noastră era acela care se strângea în cerc şi cu taină solemnă  în grija cu care-şi acopereau secretul, în timp ce încercau să facă alchimie. Ei susţineau că şi ei au cârnaţi la ei în corp, nu doar la cantină şi că-l pot mânca când vor. Dovada: îşi băgau degetul în fund şi le dădeau tuturor celorlaţi să miroase şi să certifice că mirosul e acelaşi cu al cârnaţului servit în sala de mese. Apoi, judecând după miros că cârnatul respectiv se ascunde undeva în partea din spate, încercau ore în şir să-l găsească ca să-l scoată. Ioana de exemplu devenise atât de fascinată de acesată mică magie  încât, după ce-şi auzi adesea părinţii beşindu-se acasă în patul conjugal ajunsese la concluzia că beşinile respective sunt preţioase urme are cârnaţului din om care trebuie cumva captate/colectate. În acesta scop, atunci când părinţii erau plecaţi de acasă sau pur şi simplu neatenţi, Ioana se ascundea sub patul lor imens pe 4 picioare şi stătea acolo după-amieze în şir concentrată spunând că „miros beşinile lui tata” – despre care era convinsă că s-au păstrat cumva în saltea şi pe care încerca să le capteze în corpul ei, fascinată fiind peste măsură de posibilitatea de a şi le însuşi.

Ei, şi aici intrăm direct în „pâinea” post-feţei pe care am făcut-o eu la roman, mai punctual, în sfera paragrafului unde l-am menţionat pe Lewis Caroll ca fiind una din influenţele majore care subîntinde romanul. În sensul că, aceşti copii au dezvoltat pe baza curioaselor explorări induse de foame un imaginar fabulos – care imaginar s-a păstrat şi mai târziu, atunci când au devenit rockeri. Să presupunem că pe Ioana o va chema „după ani şi ani” (ca să citez o piesă a grupului compact) Alinutza12 şi că fascinaţia indusă de foame în timpul grădiniţei a supravieţuit – suferind mutaţiile de rigoare impuse de sexualitate – desigur! – şi şi-a continuat „constelaţiile de semniicaţii şi simboluri” pe alte coordonate.  Calitatea fascinantă de tip proză-fantastică a dialogurilor purtate în momentele ulterioare grădiniţei e un veritabil subiect atât de antropologie (cu toate sub-ramurile – argoul metaliştilor, noi tendinţe în lingvistică etc) cât şi de cercetare a imaginarului (şi aici cu toate subramurile: creativitate în înjurătură, eliberarea totală şi salutară a stream-of-consciousness-ului – asfel încât ideile circulă pentru prima dată cu adevărat libere peste orice fel de graniţe logice sau discursive etc):

Alinutza12: „…dar cum spuneam, ai nevoie sa te vitaminizezi şi de aceea mă ofer să-ţi dau muie cu ligheanul – ‘tuţi troiţa ta de lepră. E muie bună adunată de la băieţii care pun stâlpi de electricitate pe strada unde lucrez eu şi care se tot masturbeaază în lighean de câte ori mă duc la magazin să-mi cumpar ceva. Deci s-a adunat şi am de unde să te servesc…”

Monster: „Electricitatea dăunează grav sănătăţii!”

Alinutza12: „Nu-i adevărat!!! Toţi homosexualii care s-au curentat şi-au “revenit”. Nu ştiu dacă era mai bine sau nu înainte (că-i ok să fii si gay… şi sper să le legalizeze mariajul), dar dupa “vitaminizare” au început să privească lumea şi altfel, mai sensibili cum s-ar spune la frumuseţea feminină.

Animaloo: „Alinutza, marş la pulă !”

NosfeRadu: „Combate bine Alinuţa. Nu am nimic cu comunitatea gay ci doar cu cei cu atitudine gay.”

Monster: „Să înţeleg că tu lucrezi cu trifazic, nu?”

Alinutza12: „Nu, ăstia de la “faze” şi oameni penali ABSORB multifazat tot ce le cade direct în creiere că na’, n-au cutie craniană, părul le creşte direct pe creiere şi, dacă chelesc (cum e cazul lui animaloo) nu mai au ce să-i protejeze şi o “iau direct la bască”…cum se spune. Uite, animaloo şi prietenii lui sunt bureţi (nu otrăvitori ci de şters pe sub chiuvetă când ai terminat de spălat vasele), ei absorb căcat pentru a reproduce în micro marea capacitate a naturii de a absorbi deşeuri. Şi mai nou căcănarul nespălat la cur de animaloo (că nu se spală acolo şi de aia i se urcă aşa de des căcat la cap…căcatul lui are picioare şi se urcă în sus pe şira spinării…cel mai probabil) are un blog unde predă o noua specie muzicală SCATOFILIC ANXIOUS BLACK METAL!!! CHECK IT OUT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Hell9level: „băi, animalule,  şi ţi-am zis să nu ieşi din budă până nu-i mănânci picioarele, că vine după tine! tu, nimic, că lasă-l că e şi el cititor de blog…”

Cine vrea să invoce aici conceptul de „linie de fugă” (a ideilor) semnat de Deleuze, trebuie să ştie că şi Deleuze scria tot în continuarea lui Lewis Caroll – deci am avut dreptate când am semnalat această influenţă în post-faţă; deci romanul are şi el dreptate când îl prezintă pe rockerul autohton nu neapărat ca „cretin” sau „imatur” ci cumva ca patologic şi obsesional legat de nişte „anomalii” (deşi, atenţie! deloc lipsite de farmec sau de un inedit fertil şi fertilizabil mai departe) foarte acut interiorizate în „socializarea primară”. Ceea ce unii au catalogt drept „teribilisme de adolescent întârziat” sau imbecilisme comportamentale îngrijorătoare sunt de fapt elemente constitutive ale unui ethos al foamei ce a încercat să se conserve şi să se „propage” cu o imaginaţie care a trebuit şi ea să se dezvolte şi să se hrănească (de la grădiniţă şi până mult mai târziu în viaţă) – am putea spune – cu strict ceea ce avut la îndemână.   Deci, singura observaţie care ar putea sta cât de cât în picioare rămâne cea a lui Bhaalspawn14: „cartea este o satiră la adresa metaliştilor hardcur.”

Şi ultima întrebare pe acest „studiu”: e satanist metalistul autohton prezentat în proza Cristinei? Pai sigur că nu e.  EL E BUDIST.