Edward Hopper – Metamorfoza Realului

de Adrian Grauenfels

Realul disecat, recalculat, revizuit, transformat şi apoi reconstruit pe pânză – iată esenţa viziunii artei moderne văzută de pictorul american Edward Hopper. Pictorul oscila între direcţiile noi din arta europeană, vizitând des Parisul ca să le studieze pe cele care se năşteau în Franţa, dar se întoarcea neafectat de noile curente, deşi îi admira pe Manet şi Degas, de la care a împrumutat elemente de stil şi compoziţie. Despre Picasso spunea că nu auzise de acest nume, în schimb era impresionat de Rembrandt: “Garda de noapte este cel mai minunat tablou pe care îl cunosc”, spunea artistul. În tinereţe îi plăcea poetul Emerson şi voia să devină arhitect naval. În 1899, la 17 ani se înrolează în studii de artă la New York Art Institute, petrecând acolo șase ani. Un profesor, Robert Henri, încurajează studenţii să “facă un clocot în lume… nu subiectul contează ci ce simţim pentru el… uită de artă şi pictează doar ce te interesează din viaţă”. Urmându-i sfaturile, Hopper produce prima sa pictură în ulei Portret solitar într-un teatru (1904). Primele sale picturi au o paletă închisă, sumbră.

Sunt scene urbane, străzi, cafenele, teatre şi scene de operă. Spre deosebire de contemporanii săi care probau cubismul şi experimentau arta abstractă, Hopper era atras de realism. Nimic din arta pariziană nu se infiltrează în pânzele lui, doar curajul de a picta nuduri, în ciuda educaţiei sale puritane.

Închiriază un studio la New York, trăieşte din ilustraţii pentru reviste, produce diverse reclame publicitare. Nu ştie ce să picteze, trece prin perioade lungi, inerte, într-o stare de nefericire imposibil de gonit. În 1912 într-o plimbare la Gloucester găseşte inspiraţia de a picta un peisaj – Far marin – primul dintr-o lungă serie de faruri marine realistic tratate.

După moartea tatălui său în 1913, Hopper se mută în Greenwich Village, unde va rămâne pentru tot restul vieţii. În anul următor i se comandă afişe pentru publicitate de filme. Deşi nu iubea grafica ilustrată se apropie de teatru şi cinema, ambele devin subiecte importante în opera sa, sunt medii care influenţează metodele sale compoziţionale. Între 1920 şi 1922 se face cunoscut cu o serie de picturi importante: Night on the El train, Evening Wind, New York Interior, Girl at Sewing Machine etc.

Artistul foloseşte lumini şi umbre ca să definească teritorii clare, împarte arhitectonic spaţiile tratate cu demarcaţii topografice. Nimic nu e confuz, într-o similaritate cu metafizica lui Giorgio de Chirico la care suprafeţele sunt monotone, străbătute de o lumină intensă, o partiţie între real şi presupus. Un alt tablou memorabil este Deal cu Far – datat 1927. Pe o colină, o casă singuratică lângă un far alb, pe fundal un cer fără nori. În prim plan vegetaţia crează valuri de culoare dură, peste deal nu vedem nimic, farul şi casa sunt graniţa vizuală care ne separă de infinit, la fel ca şi pictura lui de Chirico La nostalgia dell’infinito.

În anul 1923 Hopper se însoară cu Josephine Nivison şi ea studentă la şcoala lui Robert Henri. Cei doi împart o viaţă recluzivă, soţia devenind modelul şi impresarul pictorului. Critica devine favorabilă, un ziarist scrie: “Ce vitalitate, forţă şi adevăr! Priviţi ce se poate face dintr-un subiect banal!”. Dar Hooper rămâne introvertit, conservativ şi afectat de lipsa de idealism a vremii sale. Adoră cultura, mai ales lectura şi multe din picturile sale tratează modele cufundate în lectură de cărţi.

Un interviu dat jurnalului Reality ne ajută să înţelegem filosofia picturii sale care are în focar viaţa în America: staţii de benzină, moteluri, restaurante, gări, viaţă rurală şi personaje care populează străzile sau restaurantele. Spunea Hopper: “Arta este exteriorizarea vieţii interioare a artistului, viziunea lui despre lume. Viaţa interioară a unei fiinţe umane este un regat vast şi divers în care se structurează forme, culori, desene. Pictura trebuie să se ocupe cu viaţa şi fenomenele ei înainte de a deveni artă”. Ar fi superficial să gândim că Hopper nu folosea mesaje psihologice în pictura sa, fiind profund interesat de Freud şi de potenţa subconştientului.

Între anii ’40 şi ’60 este foarte productiv şi realizează tablouri importante ca de exemplu: Hotel lobby, Morning in a City, Nighthawks, Morning Sun etc. Moare în Mai 1967, iar soţia sa donează peste 3000 de pânze muzeului Whitney of American Art.

Metamorfoza realului
 

Deşi aparent realiste, picturile lui Hopper nu sunt nişte simple reprezentări ale realului.

Tablourile deconstruiesc şi recompun realul, ducând subiectul la o puritate extremă. Adesea Hopper include în pictură fragmente de picturi, un proces care subliniază producerea unui întreg din cioburi, din fracţii, care la un loc produc percepţia întregului câmp vizual. Opera lui a fost pe bună dreptate botezată “O metaforă a tăcerii”.

Domină sentimentul liniştei, al lucrurilor rămase nespuse. Am putea decide că în centrul de gravitate al picturilor sale stă cea ce nu se vede direct în pictura respectivă. Este un act voit şi subtil care stimulează şi intrigă imaginaţia privitorului. Hooper ne învaţă să căutăm sub situaţii aparent superficiale ancorarea în înţelesuri profunde, uneori ameninţătoare. Nu-l interesează zăpada sau ploaia, este mereu în plină lumină care vine de la un soare strălucitor simbolul revelaţiei, iar umbre dure se preling pe case şi ziduri, într-un paralelism cu peliculele alb-negru.

Contrastele dau impresia de tensiune şi izolare, emană tăcere şi stau la baza dramatismului şi a esteticii sale. Spre deosebire de alţi pictori realişti americani (Marsh sau Sloan) care sfârtecau critic subiectele, Hooper păstrează distanţă şi respect. Îl intereseză oraşul, personajele anonime deconectate de timp sau de evenimente. Ca şi ceilalţi artişti el respinge redarea realităţii dure printr-o imagistică zaharisită, iluzorie. Examinând comparativ fotografiile unor locuri precum Cape Cod sau Gloucester cu imaginile lor pictate de Hopper descoperim mecanismul prin care acesta transforma realitatea într-o idee estetică: imaginile reprezintă conceptul de a percepe şi redă sentimentul de deja-vu printr-o decodare psihologică şi o rearanjare a imaginilor stocate.

Cineva spunea că tablourile lui Hopper par a fi sub sticlă. Intensul dialog între realism şi abstract, reprezentaţie şi transpunerea ei produc o deconcertantă lipsă de ambiguitate. Artistul nu lasă mult loc imaginaţiei, extrapolării conceptuale, obligându-ne să descifrăm mesajele ascunse în real, şi acesta este profundul miraj al artei sale.