de Patrick Călinescu
traducere din engleză de Silvia Bratu
Numele fetei era Loodick. Întotdeauna a fost de părere că numele ei nu e foarte feminin. Dar trecerea timpului, pe care viaţa a întipărit-o încă de la naştere în fiinţa ei, a obligat-o, de o manieră sumbră, să uite de acest lucru şi să-şi vadă de anii pe care-i mai avea încă de trăit după ceasul biologic.
Actualmente, Loodick e măritată cu un bărbat pe care nu-l iubeşte şi pe care nici n-a încercat să-l iubească de când, forţată de împrejurări, i-a devenit soţie.
În momentul de faţă, cei doi trec printr-o fază greu de definit. Ea se răsteşte la el în timp ce trebăluieşte prin casă, în clasicul stil caracteristic puritanelor. El se răsteşte la ea scurt, în expectativă, în timp ce leneveşte în fotoliul lui de soţ, prefăcându-se că studiază ediţia din ziua precedentă a ziarului local – pare-se un cotidian bizar, tipărit cu unicul scop de a-l ajuta pe el să-şi îndeplinească în continuare rolul atribuit în mod tradiţional masculului dominant al comunităţii.
La modul general, Loodick ar putea fi considerată o persoană care nu se distinge prin nimic special. Se mai poate spune despre ea – tot la modul general – că este o tânără a cărei înfăţişare denotă simetrie. Fără deficienţe fizice, fără anomalii genetice, fără elemente care, la vederea siluetei sale bine proporţionate, să lezeze retina din punct de vedere estetic. Ochii ei, însă, nu se prea încadrau în proporţiile uzuale şi nici gura nu se prea potrivea cu fanteziile adolescentine ale consortului (prin aceea că nu părea a fi, după standardele bărbatului obişnuit, deloc feminină); iar unul dintre braţele ei, mai puţin palma, şi un picior, cu excepţia labei acestuia, reprezentau o uşoară deviere de la imaginea echilibrată caracteristică unei femme idéale. În rest, totul – după câte s-ar putea presupune – era în bună rânduială; exact în rânduiala pe care i-ar atribui-o, în sens hormonal, un reprezentant al sexului masculin.
Prin comparaţie, descrierea soţului ei nu prezintă niciun fel de importanţă. El nu e decât bărbatul lui Loodick.
La modul cum se deapănă acum viaţa lor, în perspectiva anilor pe care îi mai au încă de trăit, cei doi sunt – în faza greu de definit în care se află – un cuplu absolut banal. Banalitatea i-a cuprins într-o măsură fără de măsură – care îşi află, totuşi, măsura în ceea ce se cheamă exces în măsurarea incomensurabilului – ajungând până la esenţa însăşi a banalului, ceea ce, în mod paradoxal, e o adevărată realizare.
– Tu…, zice bărbatul lui Loodick, neştiind ce altceva să spună.
– Tu…, zice femeia bărbatului lui Loodick – Loodick însăşi – neştiind ce altceva să mai adauge la ceea ce deja a spus.
– Te urăsc…, spune cu înflăcărare bărbatul femeii bărbatului lui Loodick – însuşi bărbatul lui Loodick.
– Şi eu te urăsc…, zice Loodick, fără ca glasul ei să denote vreo urmă de înflăcărare în plus.
– Atunci de ce ai acceptat să te măriţi cu mine? întreabă simplu bărbatul lui Loodick.
– Dar tu de ce ai acceptat faptul că am fost de acord să mă mărit cu tine? continuă Loodick şirul întrebărilor.
– Credeam că mă iubeşti…, răspunde simplu bărbatul lui Loodick.
– Iar eu credeam că ţi-ai dori să mă iubeşti necondiţionat…, răspunde simplu Loodick.
– Iubirea trebuie să fie reciprocă…, susţine bărbatul lui Loodick.
– Iubirea n-are nevoie de reciprocitate pentru a fi ceea ce este, adică iubire, îl contrazice Loodick cu asprime în glas.
– Dar iubirea…, zice bărbatul lui Loodick, încercând să se opună spuselor ei.
– Dar iubirea n-are nevoie să se pună în locul celui iubit, pentru a fi ceea ce n-a încetat niciodată să fie, şi anume iubire…, spune Loodick, aproape rezumând cele discutate.
– Dar iubirea…, spune bărbatul lui Loodick, tot încercând să-şi susţină părerea.
– Iubirea nu are caracter transcendental; numai cel iubit are dorinţa nebunească, absurdă, zadarnică de a proiecta acest caracter transcendental asupra propriilor simţăminte, ce nu sunt altceva decât iubire – care nu poate simţi ceea ce în final va proiecta asupra celui iubit…, spune Loodick, în cele din urmă rezumând întreaga discuţie.
La auzul unei asemenea apostazii sentimentale şi sesizând atâta răceală şi lipsă de sensibilitate din partea consoartei sale, bărbatul lui Loodick se cufundă în fotoliul său de soţ cu şovăitoare elocvenţă şi cu elocventa lipsă de şovăială a celui care ia în calcul un viitor fără de consoartă.