Moartea unei prinţese înaripate

de Lucian-Dragoş Bogdan

 

 

1. Planeta

 

– Domnul doreşte un transport ieftin şi comod?

Jonnerul care îl asaltase imediat ce păşise afară din astroport era pipernicit, mergând puţin aplecat în faţă – în modul slugarnic al celor obişnuiţi să li se poruncească. Capul ras era alungit şi avea un bot mic, fără nas, deasupra căruia se găseau doi ochi mari, violeţi. Nu avea gât; de sub cap porneau două mâini cu câte şase degete şi un corp costeliv care se sprijinea pe două picioare cu nişte gheare lungi şi încovoiate. Fiinţa avea înotătoare în dreptul coastelor şi pe picioare, iar pe spate se vedea un pinten ascuţit care străpungea hainele ponosite.

– Cred că voi folosi un mijloc de transport în comun, răspunse Paul după ce îşi încheie studiul asupra localnicului.

– Limbă-Dulce vă poate duce la juma’ de preţ! insistă celălalt.

Paul se uită cu coada ochiului după ceilalţi pasageri ai cursei orbitale. Toţi fuseseră asaltaţi de jonneri, care se târguiau cu ei. Doar doi sau trei se îndreptaseră hotărâţi spre un vehicul prăfuit, cu aspect de bus, care era parcat la vreo 50 de metri de intrare.

– Oricum va trebui să ajung în staţia din oraş pentru a găsi un mijloc de transport către destinaţia mea, încercă să scape omul. Mulţumesc, încheie şi dădu să se îndepărteze.

Degetele unite cu pieliţă ale jonnerului i se încleştară pe braţ.

– Ne putem târgui să vă duc eu la destinaţie!

Paul ezită.

– Ştiu şi eu…?

– Unde merge domnul?

– La Trecătoarea-dintre-Munţi.

Cuvintele îi scăpaseră fără voie; localnicul pufni vesel şi dădu din mână.

– Cunosc drumul ca pe propriile mele înotătoare! O ştiu pe Maiestatea Sa, Noaptea-care-Ucide, Regele locurilor! se lăudă el. Ăştia o să vă ia şi pielea de pe oase ca să vă ducă acolo!

Prin „ăştia” jonnerul făcea o referire directă la compania de transport în comun.

– Trei sute de credite! Juma’ acum, juma’ la destinaţie! plusă localnicul.

Paul îl privea, nehotărât.

– Dacă vreţi să vedeţi că nu vă trag pe sfoară, mergeţi şi întrebaţi-l pe şoferul busului cât vă ia doar până în oraş!

Omul zâmbi. Era convins că jonnerul juca la cacialma şi ar fi făcut orice pentru ca el să nu-l întrebe pe şofer despre tarif. Ar fi plusat oricât, doar ca să facă un ban.

În definitiv ce am de pierdut? Nu stau eu în trei sute de credite şi, oricum, voi fi plătit bine.

– Bine, acceptă Paul. Hai să mergem!

– Doar să îmi aduc vehiculul! se precipită jonnerul. Durează mai puţin decât ar clipi domnul din ochi.

Când reveni, Paul începu să regrete decizia luată.

 

* * *

 

Limbă-Dulce avea o maşină de teren cu vopseaua cojită şi peticită într-o grămadă de locuri. Folosea un combustibil ecologic, un fel de bălegar al cărui miros pestilenţial ar fi putut întoarce pe dos stomacul oricărui om. În plus, jumătate dintre comenzile bordului erau improvizate şi Paul putea jura că acelaşi tablou jalnic era prezent şi sub capota motorului. Însă, spre marea surpriză a omului, nu fură nevoiţi să se oprească pentru reparaţii.

– Domnului îi place maşina mea? îl iscodi Limbă-Dulce, sesizând privirile pe care omul le arunca bordului.

Paul bâigui ceva neinteligibil.

– Am făcut multe modificări, începu jonnerul să se laude. Iniţial, maşina avea trei viteze, dar eu i-am adăugat şi o opţiune turbo.

Limbă-Dulce apăsă un buton şi forţă manşa schimbătorului de viteze într-o poziţie ciudată. Pe dată, vehiculul începu să se scuture din toate încheieturile, în timp ce viteza creştea odată cu vaietul tot mai alarmant al motorului suprasolicitat. Paul se crispă şi aruncă disperat o privire în jur: drumul prăfuit şerpuia printr-un peisaj ticsit cu dealuri sterpe, pe care nu se zărea nici o urmă de aşezare. Pentru o clipă, încercă să îşi închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă maşina i-ar fi lăsat baltă tocmai acolo.

– Nu mă grăbesc, îngăimă el.

Jonnerul zâmbi şi dezactivă opţiunea, revenind la o viteză care părea să îi convină motorului.

– Aici am făcut o modificare pentru…, dădu el să continue, însă Paul i-o reteză scurt:

– Nu mă prea pricep la tehnică!

Încercă un zâmbet de scuză sub privirea scrutătoare a jonnerului şi ridică din umeri. Limbă-Dulce oftă – era evident că i-ar fi plăcut să pălăvrăgească ore în şir despre inovaţiile sale.

– În orice caz, e o maşină unică în univers! concluzionă el mândru.

– De asta sunt absolut sigur! spuse Paul cu convingere.

Legătura cu Dataspaţiul devenise tot mai slabă imediat ce părăsiseră vecinătatea astroportului, iar acum se întrerupsese complet. Lui Paul nu îi mai rămânea decât să studieze peisajul pe care îl străbăteau, în timp ce Limbă-Dulce fredona melodii ale căror versuri erau traduse aiurea de către translatorul-simbiot cerebral. În cele din urmă omul activă un filtru lingvistic care păstră versurile în limba originală.

 

* * *

 

Relieful deveni mai accidentat odată cu apropierea de zona muntoasă. Paul îl chestionă pe Limbă-Dulce în legătură cu cetatea de destinaţie, iar jonnerul confirmă laconic că aceasta era localizată în munţii spre care se îndreptau. Părea destul de neliniştit, ca şi cum ar fi simţit un pericol şi omul se întrebă dacă nu cumva mişunau animale fioroase prin zonă. Nu spuse nimic cu voce tare, ci se concentră asupra împrejurimilor. Nu după multă vreme, în ciuda uruitului motorului, începu să se audă un sunet înfundat. Dintr-un defileu aflat în stânga lor, nori groşi de praf se ridicau spre cerul senin în vălătuci groşi.

Limbă-Dulce rămase la fel de tăcut, dar comută pe opţiunea turbo. De data aceasta Paul nu mai comentă, în ciuda vaierului motorului, preferând să urmărească cu o nelinişte crescândă norul de praf care se apropia tot mai mult de ei. Ceea ce îi urmărea avea o viteză superioară celei pe care o putea atinge maşina de teren cu toate modificările ei.

Curând, în norul de praf se putură distinge călăreţi. De la distanţa aceea Paul putea doar să presupună că erau jonneri, în schimb, animalele de călărie erau destul de vizibile ca să îl umple de mirare: erau compacte, cu patru picioare musculoase care se mişcau într-o cadenţă infernală. Nici un animal cunoscut de om nu ar fi putut ţine pasul cu ele. Paul privi cum se apropiau, purtându-şi în cârcă călăreţii cărora acum li se distingeau uniformele şi armele.

O goarnă îşi lansă spre ei ţiuitul ascuţit de avertisment, iar figura neliniştită şi resemnată a lui Limbă-Dulce îi dete de înţeles lui Paul că le era adresat. Jonnerul decuplă opţiunea turbo şi încetini; nu mai avea rost să gonească, căci distanţa dintre ei şi urmăritori scădea văzând cu ochii. În cele din urmă vehiculul opri şi, peste doar câteva minute, gloata călare îl înconjură, aţintindu-şi puştile cu percuţie spre ocupanţii lui. Din rândul călăreţilor se desprinse un jonner cu statură impunătoare şi figură impasibilă.

– Paul Shepperton? întrebă el.

Omul încuviinţă, incapabil să scoată vreun sunet din gura uscată. Jonnerul îşi puse o mână pe piept şi se înclină într-un salut respectuos.

– Urez bun venit domnei tale pe Umbra-Răsăritului! Sunt Vânt-Şuierând-peste-Dealuri şi am fost trimis de Maiestatea Sa, Regele Noaptea-care-Ucide, să o însoţesc pe domnia ta la cetatea Trecătoarea-dintre-Munţi!

Primul rând de călăreţi se dădu la o parte făcând loc unui grup de patru jonneri călare care purta o lectică. Paul se întrebă mirat cum reuşiseră cele patru animale să alerge în cadenţă legate unele de altele prin intermediul lecticii.

– O rog pe domnia ta să poftească! îl invită Vânt-Şuierând-peste-Dealuri curtenitor.

Abia atunci Paul redeveni conştient de prezenţa lui Limbă-Dulce, care se făcuse mic pe locul de şofer.

– Se pare că nu mai am nevoie de serviciile tale, se scuză omul. Dar târgul rămâne târg, aşa că îţi voi da şi celelalte o sută cincizeci de credite promise.

Jonnerul păru să se destindă puţin, dar crisparea lui indica faptul că ar fi dorit să se afle oriunde altundeva în acel moment. Vânt-Şuierând-peste-Dealuri observă gesturile omului şi se apropie mai mult de vehicul.

– Domnia ta nu datorează nimic acestei stârpituri, îl informă pe Paul.

Omul interpretă greşit vorbele războinicului.

– Să înţeleg că Maiestatea Sa doreşte să îmi achite drumul până la cetate?

Chiar dacă prefera să se descurce singur, ştia că nu se cădea să refuze gesturile de bunăvoinţă ale unui rege. Războinicul se încruntă imperceptibil.

– Domnia ta a fost forţată să plătească ceva? întrebă el.

Paul se pregăti să-l lămurească asupra faptului că făcuse totul de bunăvoie, dar Limbă-Dulce i-o luă înainte. Sări de pe locul său, se aruncă pe jos în faţa Vântului-Şuierând-peste-Dealuri şi începu să sărute pământul.

– Înălţimea Ta, am vrut doar să fiu de ajutor! Nu ştiam că domnul este un oaspete de vază al Maiestăţii Sale! În nemernicia mea, i-am cerut o sută cincizeci de credite arvună, dar sunt gata să i le înapoiez!

Războinicul îl învrednici cu o privire scârbită pe jonnerul întins în faţa lui, apoi făcu un semn discret către doi călăreţi care se apropiară.

– Îmi cer scuze pentru acest incident, se înclină el în faţa omului. Voi avea grijă ca domnia ta să îşi recupereze creditele, iar această stârpitură să primească pedeapsa cuvenită!

Cei doi călăreţi îl ridicară fără pic de milă pe Limbă-Dulce. Şoferul începu să se smiorcăie, în timp ce Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îl invita din nou pe Paul în lectică.

– Numai puţin! spuse omul. Despre ce pedeapsă este vorba?

– Va fi executat! îl informă rece războinicul.

Omului îi îngheţă sângele. Înghiţi cu greu, apoi începu să vorbească repede, bâlbâindu-se din cauza grabei:

– S-staţi aşa, e vorba despre o gre-greşeală! Limbă-Dulce mi-a oferit serviciile sale şi eu le-am acceptat. Nu aveam habar că re-regele va trimite o escortă oficială să mă ducă la cetate, iar jo-jonnerul acesta cu atât mai puţin!

– Ignoranţa nu e o scuză! spuse războinicul pe un ton ce nu admitea replică, apoi le făcu un semn tăios celor doi călăreţi care se opriseră să aştepte deznodământul discuţiei.

– Atunci şi eu sunt vinovat de ignoranţă! se pomeni Paul vorbind fără să vrea. Şi eu merit să fiu pedepsit!

Regretă imediat îndrăzneala prea mare de care dăduse dovadă. Era oaspetele regelui Trecătorii-dintre-Munţi, dar bunăvoinţa acestuia avea şi ea limite. Vânt-Şuierând-peste-Dealuri tăcu, iar călăreţii se opriră din nou, ţinându-l pe Limbă-Dulce spânzurat deasupra solului. Şoferul asculta avid tot ce se vorbea, gata să se agaţe de cea mai mică speranţă.

Dacă războinicul era încurcat, nu lăsă să se vadă. Pocni din degete şi călăreţii îi dădură drumul şoferului, reluându-şi locul în formaţie. Limbă-Dulce se ridică de pe jos şi, fără a mai pierde o clipă, se aruncă din nou în faţa războinicului.

– Binecuvântat fie numele Domniei Voastre, pentru mila de care aţi dat dovadă!

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri nu îl învrednici nici măcar cu o privire şi îi întoarse spatele, dând ordine cu mişcări scurte ale mâinii. Călăreţii se aranjară în formaţie, iar Paul fu poftit pentru a treia oară în lectică. Pe când se pregătea să suie, ceva îl prinse de picior. Se întoarse şi văzu că Limbă-Dulce îl ţinea strâns de gleznă, sărutându-i de zor pantofii prăfuiţi.

– Limbă-Dulce, opreşte-te! zise omul jenat.

– Domnul mi-a salvat viaţa! se justifică jonnerul, în a cărui privire se vedea adoraţia. Pe Domnul Îl voi servi până îmi voi plăti datoria!

Paul vru să protesteze, dar privirea de divinizare pe care i-o arunca jonnerul îl făcu incapabil să scoată vreun sunet. Până să se dezmeticească, Vânt-Şuierând-peste-Dealuri dăduse deja ordinele sale mute călăreţilor. Trei dintre aceştia îl duseră fără blândeţe pe Limbă-Dulce la vehiculul său, apoi îl încadrară şi porniră în urma procesiunii. Înainte ca perdelele lecticii să fie trase, Paul îl văzu pe şofer aliniindu-şi maşina în spatele coloanei.

 

2. Aşezarea

 

Coastele împădurite ale munţilor se înălţau semeţe în stânga şi în dreapta defileului prin care treceau, conducându-i spre cetate. În unele dintre văile adânci care apăreau de o parte sau de alta a drumului se ascundeau mici aşezări cu case împrăştiate.

Când ajunseră la cetate Paul fu nevoit să recunoască faptul că numele i se potrivea ca o mănuşă. Cetatea ocupa în întregime trecătoarea de la o coastă de munte la cealaltă, constituind un punct strategic – era imposibil să străbaţi defileul dintre munţi fără a trece prin cetate. Existau rute ocolitoare care făceau legătura cu satele risipite văzute pe drum, dar traseele cu pricina erau anevoioase şi uşor de apărat. Cetatea era compusă atât din locuinţe construite din piatră şi lemn, cât şi din galerii şi bolţi săpate în pereţii munţilor. Râul care însoţea defileul fusese transformat într-un canal bine îngrijit cu ajutorul căruia se udau grădinile suspendate şi se alimentau locuinţele, iar acumulările de apă din peretele stâncos ajutau la amenajarea bazinelor mlăştinoase adorate de jonneri.

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri trimisese înainte doi călăreţi care să le anunţe sosirea, aşa încât grupul fu întâmpinat de o delegaţie impozantă îndată ce trecu de porţile cetăţii. Jonnerii erau îmbrăcaţi în ţinute festive şi cântau de zor folosind o instrumentaţie ciudată, care de la o vreme deveni obositoare pentru urechile neantrenate ale omului. Algele presărate în calea nou-veniţilor aveau un miros sălciu, stătut, deşi Paul era convins că reprezentau o mare onoare. Când lectica se opri şi omul fu nevoit să meargă mai departe prin clisa formată de acestea, senzaţia deveni şi mai neplăcută. Răbdă cu stoicism şi intră în castel, devansat de Vânt-Şuierând-peste-Dealuri şi escortat de o duzină de călăreţi care se opriră respectuos la picioarele scărilor din faţa intrării în sala mare.

Paul rămase la doi paşi în urma războinicului care se apropia cu paşi apăsaţi de un tron de forma unei cuve, unde îi aştepta regele. Pe marginile sălii palatului Paul văzu mulţi jonneri stând cu capul plecat, dar atenţia îi fu captată de fiinţa angelică aflată la stânga regelui: părea compusă dintr-un abur alb-azuriu, care împrăştia în jur un parfum halucinogen. Botul jonner era estompat, iar faţa căpătase o formă ovoidală, pe care ieşeau în evidenţă ochii migdalaţi cu gene lungi, eclipsând aproape total gura mică. În locul părului se vedea o aură aurie care cobora până la umeri. Capul cu bărbie ascuţită se continua cu un gât lung, urmat de un trup cu talie filiformă pe care se reliefau sânii de forma unor mere coapte. Mâinile subţiri cu degete lungi erau legate de trup printr-o membrană asemănătoare unui voal fin, creând iluzia că fiinţa era înaripată. Din şoldurile înguste răsăreau două picioare nefiresc de subţiri, fără degete.

Fascinat de prezenţa aceea de vis, Paul pierdu discursul prin care Vânt-Şuierând-peste-Dealuri anunţa îndeplinirea misiunii. Îşi reveni doar când văzu că războinicul face o plecăciune şi se dă la o parte, lăsându-l pe om faţă în faţă cu regele. Acesta din urmă îşi părăsi tronul-cuvă şi se apropie de Paul, cu apa şiroindu-i pe coapsele musculoase.

– Fii binevenit în cetatea mea, Paul Shepperton! Trecătoarea-dintre-Munţi îţi aparţine şi tot ce este al meu este şi al tău!

Mâinile viguroase îl prinseră de umeri, în timp ce privirea întunecată se pironi în ochii omului. Aflat pentru prima dată în compania unui rege, omul se fâstâci şi îşi plimbă ochii roată în jur, căutând ajutor. Nu întâlni decât privirea Vântului-Şuierând-peste-Dealuri, care îl cântărea din cap până în picioare fără nicio intenţie de ajutor.

– Onoarea pe care Maiestatea Voastră mi-o face este mare! răspunse în cele din urmă. Voi încerca să mă ridic la înălţimea ei.

Regele rânji şi omul ştiu că trecuse primul test. Noaptea-care-Ucide luă o mână de pe umărul lui şi îi arătă pe jonneri prezenţi:

– L-ai cunoscut deja pe generalul şi primul meu sfetnic, Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Ceilalţi sunt dregătorii cetăţii, spuse regele şi începu să îi prezinte.

Urmă aproape o jumătate de oră în care Paul auzi tot felul de nume compuse din evenimente care marcaseră trecerea de la stadiul de larvă la cel de jonner adult. Când prezentările luară sfârşit, omul era ameţit şi îl chinuia o supărătoare durere de cap. Aceasta trecu instantaneu când regele se îndreptă spre fiinţa luminoasă care aşteptase răbdătoare pe locul din stânga cuvei-tron.

– Iar aceasta este prea-frumoasa mea fiică, Annakhatana!

Paul simţi un nod în gât când prinţesa surâse, dând şi mai multă lumină chipului ei. Reuşi doar să încline din cap, în timp ce şiroaie de transpiraţie rece îi coborau pe şira spinării. Spre norocul lui, regele puse capăt fâstâcelii, anunţând cu glas baritonal:

– Iar acum, dragul meu Paul Shepperton, eşti invitat la banchetul organizat în cinstea sosirii tale! Să înceapă distracţia! mai zise Noaptea-care-Ucide şi râse zgomotos.

Dregătorii începură şi ei să râdă, aplaudând furtunos. Doar primul sfetnic şi prinţesa rămaseră tăcuţi, fără a-l slăbi pe Paul din priviri.

 

* * *

 

Era prima noapte pe care Paul o petrecea în castel şi nu reuşea să adoarmă. Când închidea ochii, în spatele pleoapelor ieşeau la lumină imaginile fastuosului banchet pregătit de Noaptea-care-Ucide. Nenumărate bucate stropite cu licori alese împodobiseră mesele ornate cu mult bun gust. Se glumise mult, se spuseseră poveşti, toate acompaniate de o muzică zgomotoasă sub ale cărei acorduri îşi unduiseră trupurile acoperite sumar câteva zeci de dansatoare, iar câţiva iluzionişti îşi prezentaseră trucurile.

Întreaga manifestaţie îl secătuise pe om de puteri, dar, cu toate acestea, nu putea să doarmă. Probabil că de vină era locul nefamiliar, deşi regele nu fusese deloc zgârcit cu apartamentul pe care i-l pusese la dispoziţie. Încăperea era mare, împodobită cu flori, ţesături şi sculpturi de o rară frumuseţe, iar patul cu baldachin te îmbia la odihnă. Servitorii Nopţii-care-Ucide petrecuseră multe zile studiind civilizaţia umană pentru ca oaspetelui să nu îi lipsească nimic.

Paul se ridică din pat şi se apropie de fereastra întredeschisă. Dădu la o parte perdelele subţiri şi păşi pe balconul a cărui balustradă era încrustată cu sculpturi fine. Aerul răcoros al nopţii îl făcu să se înfioare, determinându-l să îşi cuprindă trupul în braţe. Atmosfera era tăcută. Ici şi colo, ferestrele castelului erau luminate şi, la una dintre ele, omului i se păru că zăreşte preţ de o clipă trupul fantomatic al prinţesei. Degeaba îşi încordă ochii pentru a se dumiri; lumina se stinse şi Paul nu mai putu distinge nimic în întunericul care învălui camera.

Poate că şi prinţesa este un motiv pentru care nu reuşesc să adorm!, îşi spuse omul. Într-adevăr, prezenţa ei îl tulburase, începând cu impresia de ireal a trupului, continuând cu lumina chipului şi terminând cu prezenţa ei maiestuoasă. O adevărată prinţesă.

Trase adânc aer în piept şi îşi mută privirea în jos, către grădina interioară. Lipsa somnului îl convinse să facă o plimbare, dar gândul labirintului pe care trebuia să îl parcurgă prin castel până la poarta care dădea în grădină îl descurajă. Uitându-se mai bine, observă o plantă arborescentă care se căţăra pe peretele castelului, ajungând şi la balconul său. Îi încercă rezistenţa şi, convingându-se că prezenta încredere, coborî pe ea.

Se strădui să reducă la minim foşnetul frunzelor catifelate. Când ajunse jos, inima îi bătea cu putere, dar omul se simţea cuprins de o stare de exaltare copilărească. Îşi potoli respiraţia sacadată, se scutură de frunze şi porni spre o alee. La primul pas se împiedică de ceva care icni şi se trezi întins cât era de lung pe iarba înrourată. Înjură în surdină şi se ridică odată cu „obiectul”; nu mică îi fu surpriza când îl recunoscu pe Limbă-Dulce.

– Ce faci aici? îl interpelă omul în şoaptă.

Jonnerul îşi înghiţi protestele şi luă o poziţie umilă.

– Păzeam fereastra Domnului, se justifică el.

Furia îl părăsi pe Paul, care îşi înăbuşi cu greu un hohot de râs.

– Dar tu nu ai primit locuinţă?

– Ba da, răspunse grăbit jonnerul, dar datoria mea este să îmi slujesc şi să îmi apăr Stăpânul.

Omul îşi aranjă hainele, gest urmat imediat şi de jonner.

– Puteai măcar să stai în faţa uşii mele, comentă Paul. Ar fi fost mai comod…

Limbă-Dulce păru că îşi alege cu grijă cuvintele.

– De siguranţa uşii Domnului a avut grijă Măria Sa, Regele Noaptea-care-Ucide!

– Adică sunt un fel de prizonier? îi scăpă omului cu voce tare, fără să vrea.

Regretă imediat cele spuse şi îşi propuse să fie mai atent pe viitor.

– Cel puţin în grădină pot ieşi fără să fiu văzut, murmură printre dinţi.

– O grădină cu filigorii minunate şi cu un havuz care întrece de departe tot ce a văzut Domnul, se grăbi să adauge jonnerul.

Paul înţelese că servitorul său îl informa despre locurile în care se aflau soldaţi de-ai regelui. Dădu încet din cap.

– Bănuiesc că plimbarea mea s-a încheiat deja, spuse el cu o undă de regret în glas.

– Nu neapărat, comentă Limbă-Dulce, dar stelele Îl vor însoţi pe Domnul de-a lungul plimbării.

Era greu să facă prea mulţi paşi în incinta castelului fără ca regele să fie informat. Oftă, resemnat.

– Mulţumesc, Limbă-Dulce! şopti el, făcându-l pe jonner să se prosterneze în faţa lui. Termină cu asta! îl apostrofă. Chestia cu servitorul o folosim doar ca să nu păţeşti ceva din partea Vântului-Şuierând-peste-Dealuri. În rest, m-aş bucura dacă am putea fi prieteni. În lumea asta, ajutorul tău mi-ar fi de mare folos.

Jonnerul începu să scâncească.

– Domnul vrea să mă dezonoreze, se smiorcăi el.

Paul nu dorea să încalce vreo cutumă de-a locului, aşa încât acceptă fără plăcere serviciile jonnerului. Faţa acestuia se lumină dintr-o dată.

– Desigur, pentru a-L ajuta pe Domnul va fi nevoie să dezleg multe limbi! îşi dădu jonnerul drumul. Nu putem ştii niciodată de ce trebuie să ne păzim.

Omul clătină din cap. Când era vorba de posibilitatea de a face rost de nişte bani, Limbă-Dulce era incorigibil.

– Desigur, aprobă Paul fără chef.

Îşi aduse brusc aminte de un lucru şi se încruntă.

– Auzi, Limbă-Dulce, când am acceptat să mă transporţi aici te-ai lăudat că îl ştii pe rege!

Jonnerul nu comentă nimic, dar rămase într-o poziţie aplecată, urmărindu-l pe om cu coada ochiului.

– Iar când ne-am întâlnit cu Vânt-Şuierând-peste-Dealuri, parcă ai fi vrut să te ascunzi în gaură de şarpe!

– O cunosc pe Maiestatea Sa aşa cum orice om de condiţia mea Îi cunoaşte pe cei mai presus de el, răspunse Limbă-Dulce cu jumătate de gură.

Pe moment, Paul se înfurie şi simţi o nevoie acută să îşi altoiască servitorul. Probabil că jonnerul se aştepta la această reacţie, căci se aplecă şi mai mult, ferindu-şi zonele sensibile. Omul surprinse mişcarea şi se potoli, dar îşi impuse ca pe viitor să fie mai atent la modul în care jonnerul îşi formulează propoziţiile.

 

 

3. Populaţia

 

A doua zi, Paul avu prima întâlnire faţă în faţă cu prinţesa. Doi soldaţi tăcuţi îl conduseră spre o sală frumos mobilată, în care Annakhatana îl aştepta privind absentă pe fereastră. Când uşa se deschise, ea se răsuci spre om şi, cu un gest scurt al mâinii, îi expedie pe cei doi însoţitori. Aceştia ezitară o clipă, dar încruntarea prinţesei şi bătaia nervoasă din picior îi convinseră să părăsească încăperea. Paul ar fi putut jura că rămăseseră pe cât de aproape se putea de porţile pe care le închiseseră în urma lor.

– Bună ziua, prinţesă! salută omul cu vocea răguşită de emoţie.

Annakhatana îl sfredeli cu privirea ei oţelită şi îl întrebă cu o voce inflexibilă:

– Ce calificări ai?

– Pardon? reacţionă omul, surprins.

– Cum ai ajuns aici?

Paul îşi drese glasul

– Eu… hmmm… am primit o invitaţie de a participa la un interviu pentru acest post şi… am fost… hmmm… ales.

Vocea prinţesei deveni şi mai dură.

– Să înţeleg că nu ai nici un fel de referinţe?

Omul decise că era cazul să nu se mai lase intimidat de Annakhatana. Prima şedinţă era întotdeauna cea mai importantă pentru a câştiga încrederea pacientului, aşa încât îndepărtă din minte tot ceea ce îl tulbura la prezenţa şi poziţia ei socială şi încercă să şi-o închipuie ca pe o pacientă oarecare.

– Sunt perfect calificat pentru această muncă, replică el pe un ton profesional. Referinţele mele se găsesc atât pe cipul de identitate cât şi în arhivele Corpului Medical Uman. Acesta este, într-adevăr, primul caz la care lucrez singur, dar am participat alături de doctori renumiţi la soluţionarea multor cazuri deosebit de dificile.

O linişte de mormânt urmă cuvintelor omului. Paul şi Annakhatana se priviră o vreme în ochi, apoi prinţesa deschise cu un gest nervos un evantai şi se întoarse din nou cu faţa la fereastră. Omul profită de faptul că silfida nu replicase şi preluă iniţiativa.

– În cadrul acestei prime şedinţe aş dori să fac o măsurare a parametrilor vitali ai corpului… tău.

Ezită o clipă înaintea pronumelui, renunţând în ultimul moment la tendinţa de a i se adresa altfel decât unui pacient obişnuit. Prinţesa tresări ca şi cum fusese înţepată de ceva, dar strânse din buzele micuţe şi nu comentă nimic. Omul aşeză pe cea mai apropiată masă tomograful de mărimea unei franzele, apoi aplică terminalele mici de forma unor picături pe tâmplele, palmele, toracele şi abdomenul jonnerei. Tomograful piui şi începu autocalibrarea. Aceasta dură mai puţin de un minut şi fu urmată de un bâzâit slab, indicând faptul că aparatul culegea datele preliminare trimise de terminale.

Pe toată durata acestei prime consultaţii, prinţesa stătu nemişcată şi refuză să spună ceva. Paul profită de acest lucru pentru a se concentra asupra primelor estimări făcute de aparat în legătură cu pacienta. De data aceasta, runda fusese câştigată de el.

 

* * *

 

– Intră!

Când se auzi bătaia hotărâtă, Paul tocmai terminase de prânzit în apartamentul care îi fusese rezervat. Uşile se dădură în lături şi în vestibul intră Vânt-Şuierând-peste-Dealuri însoţit de doi soldaţi. Comandantul gărzilor făcu doi paşi în camera principală şi se opri, înclinând capul.

– Sper că n-am întrerupt-o pe domnia ta din timpul mesei! se scuză el în loc de salut, sesizând resturile din faţa lui Paul.

– Nicidecum, îl asigură Paul. Prânzul a fost… îndestulător.

Îşi găsea cu greu cuvintele în faţa acestui jonner impunător cu trup elastic şi musculos, îmbrăcat într-o uniformă scurtă, fadă, dar dotată cu tot felul de „accesorii” despre care omul nu dorea să afle la ce folosesc.

– Mă bucur că domnia ta e mulţumită. Acum o rog să mă însoţească în cabinetul particular al Maiestăţii Sale.

– Sigur… imediat!

Paul înjură în gând; trebuia să încerce să îl privească pe Vânt-Şuierând-peste-Dealuri ca pe un pacient şi astfel să nu se mai lase intimidat. Cu gândul acesta în minte omul se ridică de la masă şi porni spre uşă, trecând pe lângă general.

– Încă ceva, rosti acesta punându-şi mâna pe umărul lui Paul. Este de datoria mea să o supraveghez continuu pe prinţesa Annakhatana. Chiar şi în timpul şedinţelor.

Hotărârea omului se topi ca un fulg.

– Dar… ea a îndepărtat gărzile! se justifică el, răsucindu-se spre jonner.

– Este de datoria mea să o supraveghez pe prinţesă! sublinie Vânt-Şuierând-peste-Dealuri.

Omul înghiţi cu greutate.

– Voi face… tot ceea ce pot, şopti.

Comandantul gărzilor îi arătă curtenitor uşa.

 

* * *

 

Când i se anunţă sosirea omului, regele studia cu atenţie un holocub. Puse deoparte obiectul translucid şi se ridică din cuvă, îndreptându-se spre oaspetele său. Paul se simţi din nou copleşit de atenţia pe care regele i-o acorda şi care nu se potrivea cu diferenţa de rang dintre ei. Cu coada ochiului sesiză că gărzile rămăseseră în spatele uşilor închise şi doar Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îi străjuia tăcut de lângă o coloană finisată cu grijă.

– Bine ai venit, Paul Shepperton! Te pot servi cu ceva?

– Vă mulţumesc, Maiestate, dar tocmai am mâncat!

Regele zâmbi, arătându-şi dantura superbă, apoi îl invită să ia loc. Paul se aşeză pe un soi de laviţă care fusese pusă faţă în faţă cu locul în care şedea regele. Noaptea-care-Ucide luă loc din nou în cuvă, împroşcând de jur împrejur stropi frumos mirositori.

– Am auzit că astăzi ai consultat-o pentru prima dată pe fiica mea, începu el discuţia.

Omul îşi drese glasul.

– Aşa este, Maiestate. Am făcut un prim set de măsurători al activităţii vitale a prinţesei, pentru a putea studia evoluţia sa.

– Şi?

Regele îşi stăpânea cu greu nerăbdarea.

– Deocamdată nu mă pot pronunţa, explică omul. Nu am niciun element de comparaţie, însă dacă Maiestatea Voastră este atât de amabilă încât să îmi pună la dispoziţie datele vitale ale altor silfide…

Schimbarea de pe chipul regelui se dovedi extrem de grăitoare, iar cuvintele omului se stinseră. Noaptea-care-Ucide trase adânc aer în piept, apoi îşi împreună mâinile.

– Cât de multe ai reuşit să afli despre civilizaţia noastră, Paul Shepperton?

Pe om îl enerva faptul că i se spunea numele întreg, însă nu se cuvenea să îi atragă atenţia tocmai regelui asupra acestei probleme.

– M-am informat în mare înainte de a veni aici, dar recunosc că mă bazam pe accesul continuu la Dataspaţiu. Din păcate, am văzut că în această zonă nu e disponibil.

– Aşa este, încuviinţă generalul. Acea sferă informaţională este accesibilă doar în astroport şi în unele oraşe mari de la câmpie.

Paul îi mulţumi pentru lămuriri, apoi continuă:

– Ca atare, pot spune că informaţiile mele sunt incomplete. Cunosc în linii mari evoluţia de la ou la larvă, apoi la jonneri şi, în cele din urmă, la silfide. Am citit despre caste şi…

Regele ridică mâna, făcându-i semn să se oprească.

– Ce ştii despre aceste stadii de evoluţie?

Paul se foi neliniştit pe scaun, simţind că se afla pe un teren periculos. Deşi nu era atât de ignorant precum dăduse de înţeles cu modestie, îşi propuse să fie precaut.

– Presupun că prea puţin, acceptă el.

– Nimeni nu cere socoteală unei silfide! declamă regele, pe un ton autoritar. Ea este dincolo de umila noastră existenţă. Ai înţeles, Paul Shepperton?

– Am înţeles, încuviinţă omul. Dinainte de sosirea mea aici observasem că nu există înregistrări despre parametrii vitali ai silfidelor. Acum înţeleg de ce; singurele date vor fi cele pe care le culeg eu despre prinţesă.

– Care sunt strict confidenţiale şi vor fi şterse după ce tratamentul va lua sfârşit, sublinie regele.

Regele se aplecă spre om.

– Sper că înţelegi, Paul Shepperton, că – în afară de faptul că este deasupra noastră, a celor umili – Annakhatana este mult-iubita mea fiică. Ea este toată viaţa mea, este lumina ochilor mei.

Rugămintea era atât de adâncă în vorbele acelea, încât omul nu mai reuşi să zică nimic, ci se mulţumi să încuviinţeze din cap. Avea să fie mult mai greu decât îşi imaginase.

 

* * *

 

În seara aceleiaşi zile Paul ieşi să se plimbe prin cetate. Evenimentele la care fusese martor în puţinul timp de când ajunsese acolo îl puseseră pe gânduri. Avea în grijă o fiinţă care trebuia ascultată orbeşte, dar care aparţinea unui stadiu de evoluţie foarte fragil din punct de vedere al sănătăţii. Puţinele informaţii despre silfide existente în Dataspaţiu menţionau doar că se îmbolnăveau uşor, lucru care se dovedea fatal în majoritatea cazurilor. Speranţa lor de viaţă era foate redusă, iar regele îl chemase pe Paul tocmai pentru a face ceva în această direcţie cu fiica sa. Însă omul nu avea la dispoziţie niciun reper.

Merse o vreme adâncit în gânduri, apoi încercă să îşi limpezească mintea studiind cetatea din jur. Clădirile cu două sau trei niveluri se ridicau pe marginea străzilor înguste în baza unei planificări urbanistice destul de plăcute ochiului, dar dictate de relieful zonei. De multe ori, zidurile caselor se continuau cu stâncile care se desprindeau din munte, sau amestecau în structura lor arborii viguroşi specifici acestei altitudini. Cu toată necesitatea drămuirii spaţiului, băile publice înconjurate de parcuri înverzite erau destul de frecvente, la fel ca şi pieţele în aer liber. Jonnerii foşgăiau de colo-colo prinşi în rutina zilnică, unii dintre ei aruncându-i priviri grăbite. Omul ieşea în evidenţă atât prin aspect, cât şi prin înălţimea care depăşea media jonneră. Paul studie chipurile pe care timpul săpase urme adânci, trupurile apăsate de grijile zilnice şi ochii în multe cazuri lipsiţi de scânteia vieţii.

– Suntem oare chiar atât de diferiţi? murmură.

– Condiţia noastră ne diferenţiază de la naştere şi până la moarte.

Paul tresări şi îl văzu pe Limbă-Dulce care îl studia atent, căutând parcă să ghicească ce se ascundea în mintea lui.

– De ce nu mă mir că mă urmăreşti? zâmbi Paul.

– Îmi îndeplinesc atribuţiile, ca toată lumea! se ploconi jonnerul.

Omul înţelese mesajul ascuns şi aruncă o privire rapidă în jur, depistându-i pe cei doi gardieni care îl urmăreau de la o distanţă respectuoasă. Reveni cu ochii asupra servitorului său.

– De câtă vreme mergi pe lângă mine?

– Am vegheat mereu gândurile Domnului! răspunse Limbă-Dulce în felul său alambicat, dar elocvent.

Zâmbetul de pe faţa omului se lăţi; abia atunci îşi dăduse seama cât de singur se simţea pe acea planetă. Limbă-Dulce era cea mai apropiată fiinţă pe care o avea.

– Există ghizi în cetate? întrebă omul.

Jonnerul încuviinţă şi continuă grăbit:

– Dar nu are rost ca Domnul să apeleze la hoţii aceia buni de nimic; pentru o sută de credite Îi voi arăta Stăpânului meu tot ceea ce doreşte să vadă. Cunosc cetatea ca pe propria mea locuinţă!

– Perfect, facem târgul! se învoi Paul şi scoase creditele din buzunar. Apoi, în timp ce Limbă-Dulce le număra cu lăcomie, continuă: Iar la sfârşit îmi vei face cinste cu ceva de băut la un local!

Jonnerul ridică uimit privirea, apoi, când îşi dădu seama că stăpânul său vorbea serios, începu să se tânguie:

– Domnului nu Îi este milă de mine? Cu ce îmi voi duce eu zilele…?

– Taci, Vorbă-Lungă! i-o reteză Paul. Dacă tot mă jecmăneşti, măcar să faci şi tu ceva! Hai, că nu vreau să se întunece!

Plecară mai departe, cu servitorul tânguindu-se despre soarta lui grea, apoi răspunzând întrebărilor omului legat de caste. Majoritatea celor din cetate făcea parte din casta meşteşugarilor (ca şi Limbă-Dulce, de altfel), împărţită în numeroase bresle, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Meşteşugarii mai avuţi îşi angajau pentru muncile necalificate persoane din casta muncitorilor, care includea sclavi şi jonneri liberi prea săraci pentru a porni propria afacere.

Un aspect care îl frapă pe Paul fu acela că războinicii şi diplomaţii făceau parte din aceeaşi castă, aceea a politicienilor. Societatea jonneră considera că relaţiile diplomatice cuprindeau laolaltă negocierile şi războaiele.

– Există apoi preoţii, pe care îi vedem rar pe străzile cetăţii.

Paul tresări. În multe culturi, religia deţinea cheia unor mistere aparent de nepătruns.

– Mi-ai putea da mai multe detalii despre preoţi? Despre religia jonneră, în general?

Limbă-Dulce stătu pe gânduri o vreme, căutând un mod cât mai succint de a prezenta ceva ce ar fi luat câteva zile, dacă nu săptămâni.

– Orice lucru care există are zeul său, iar orice zeu are puterile sale, pentru a căror sporire se foloseşte de preoţi şi credincioşi.

Omul încuviinţă şi, înţelegând complexitatea subiectului, nu mai insistă.

– Şi mai există nobilii, concluzionă el.

– Aşa e, încuviinţă Limbă-Dulce. Nobilii sunt cei care există, care au un trecut, care clădesc viitorul. Ei sunt cei care contează. Restul suntem doar fărâme de praf ale prezentului.

Exprimarea jonnerului părea oarecum patetică, dar, studiindu-i chipul, omul nu văzu nici un fel de resemnare. Limbă-Dulce spusese acele lucruri ca pe un fapt normal, aflat în ordinea firească a lucrurilor.

– Şi nu se poate trece de la o castă la alta?

În ochii servitorului se zări o umbră de teamă, semn că întrebarea omului îl pusese într-o postură neplăcută. Paul oftă; cu atâtea secrete în jurul său, era greu să clădească temelia cercetărilor sale.

– Parcă îi datoram Domnului ceva de băut? schimbă subiectul jonnerul.

Dintr-o dată, această parte a înţelegerii noastre nu îl mai deranjează, sesiză omul în timp ce îl urma pe servitor într-o speluncă.

 

* * *

 

Când intră a doua zi în camera în care îl aştepta prinţesa, cei doi soldaţi se postară de o parte şi de alta a uşii masive. Annakhatana îi fulgeră din priviri şi le făcu un semn poruncitor cu mâna. Soldaţii nu mişcară, dar ochii lor îl fixară pe Paul.

– E în regulă! comentă acesta, în timp ce o sudoare rece îi cobora pe şira spinării. Am nevoie de ei.

Începu să aranjeze febril dispozitivele pe care le adusese, aşteptând izbucnirea prinţesei. Spre surprinderea lui, în încăpere nu se auzi decât şuieratul vântului care intra prin ferestrele deschise.

– Aşa! Vom începe cu…, răsuflă omul uşurat şi ridică privirea.

Uşa aflată la celălat capăt al încăperii era larg deschisă, iar Annakhatana dispăruse. Uluit, Paul se răsuci către soldaţi.

– Unde e prinţesa?

Unul dintre cei doi jonneri făcu un semn scurt către uşa deschisă, ia omului i se păru că surprinde o undă de amuzament în ochii lui. Strânse buzele într-un gest de frustrare; trebuia să ia o decizie rapidă. În mod normal, coridorul aflat dincolo de uşa deschisă ar fi trebuit să conducă la încăperile prinţesei, dar omul bănuia că ar fi comis un sacrilegiu dacă s-ar fi avântat în urmărirea ei.

Nu avea de ales. Îşi drese glasul, compunându-şi o ţinută cât mai hotărâtă şi le făcu un semn celor doi soldaţi.

– Haideţi! Mergem după prinţesă!

Spre marea lui satisfacţie, aceştia şovăiră şi schimbară o privire încurcată.

– S-a întâmplat ceva? dădu Paul semne de nerăbdare.

– Nu avem permisiunea de a viola intimitatea încăperilor prinţesei, îşi descleştă fălcile unul dintre soldaţi.

Aşadar, presupunerile mele au fost corecte.

Paul ieşi val-vârtej din încăpere, pufnind nemulţumit şi porni în căutarea Vântului-Şuierând-peste-Dealuri. Îl găsi în curte, inspectând o lecţie de instrucţie pe care un ofiţer o ţinea unor noi recruţi. Omul trase aer în piept, adunându-şi curajul şi se apropie de general. Când ajunse în dreptul său, îi vorbi în aşa fel încât să nu-i audă nimeni altcineva.

– Înainte să înceapă consultarea, prinţesa a plecat în încăperile ei. Le-am cerut soldaţilor să mă urmeze acolo, iar ei au refuzat!

– Nu au permisiunea să meargă în acea aripă! îl informă calm jonnerul.

Omul îşi înăbuşi cu greu bucuria triumfului.

– Am înţeles.

Se răsuci pe călcâie şi porni spre poarta pe care ieşise din castel în curte. Uşor derutat, Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îl prinse de mână.

– Unde merge domnia ta?

– La prinţesă, desigur! răspunse omul inocent, privindu-l în ochi. Dar am vrut să îmi onorez învoiala pe care am avut-o…

Un muşchi păru să zvâcnească pe faţa imobilă a generalului, în timp ce mintea lui lucra febril.

– O voi însoţi chiar eu pe domnia ta, răspunse.

Gura omului se întinse într-un zâmbet pe care reuşi să îl transforme rapid într-unul de politeţe. Înclină din cap, apoi porni spre încăperile prinţesei urmat de general. Îşi dădu seama că habar nu avea pe unde să meargă, iar însoţitorul său nu îl ajută în nici un fel, probabil din dorinţa de a plăti poliţa anterioară. Paul căută o slujnică şi o întrebă unde se afla stăpâna ei. Aceasta ezită o clipă apoi, probabil intimidată de prezenţa generalului, îi dădu indicaţiile dorite.

Câteva minute mai târziu Paul bătea la uşa camerei prinţesei.

– Da?! se auzi dinăuntru.

Vocea era iritată şi oarecum mirată. Paul deschise uşa din lemn sculptat şi intră. Ochii prinţesei se aprinseră de furie când îl văzu.

– Cum îndrăzneşti?! şuieră.

Glasul ei era tăios ca o lamă îngheţată, dar deja era prea târziu pentru ca Paul să mai dea înapoi.

– Uite ce e, prinţesă: eu sunt plătit ca să îmi fac meseria! Mă miră această lipsă de cooperare, ţinând cont că rezultatul muncii mele este vital pentru tine. Eu sunt decis să îmi fac treaba, atâta vreme cât nu sunt alungat de aici de Maiestatea Sa. Acum te rog să alegi: preferi ca intimitatea să-ţi fie profanată zilnic de mine şi de însoţitorul meu, sau alegi aceeaşi încăpere ca şi ieri, unde securitatea ne va fi supravegheată de doi soldaţi?

Rosti întregul discurs pe un ton decis, aproape fără să răsufle, privind  la baza gâtului prinţesei. Monologul fu urmat de câteva clipe de linişte, întrerupte în cele din urmă de oftatul prinţesei.

– Am… am uitat ceva în camera mea, Paul Shepperton. Apucă în grabă un obiect de pe noptiera aflată în apropiere. Acum sunt gata să mă întorc la consultaţie, înclină ea capul.

Paul îi întoarse curtenitor gestul.

– Te rog să mă ierţi, prinţesă! Se pare că nu sunt familiarizat în totalitate cu minunata cultură jonneră. Te rog să accepţi umilele mele scuze, ca semn al neştiinţei mele!

I se păru că desluşeşte o urmă de zâmbet pe buzele silfidei.

– Scuzele tale sunt acceptate, Paul Shepperton!

 

 

4. Oul

 

Începând din ziua aceea comportamentul prinţesei faţă de om se schimbă în totalitate, devenind mult mai amabil. Pe de altă parte, deşi Paul era convins că-l impresionase pe general, acesta deveni mai atent la mişcările lui, lucru confirmat şi de Limbă-Dulce.

– Nu ştiu ce a făcut Domnul, dar nu e de bine! îşi exprimă acesta temerile în timp ce se plimbau pe străzi.

Paul era la fel de nedumerit. Generalul era în continuare o enigmă imposibil de citit. Merseră o vreme prin praful oraşului, omul adâncit în gândurile lui, iar jonnerul spionând cu mare grijă în jur, când o idee îi răsări pe neaşteptate.

– Limbă-Dulce, aş vrea să văd o maternitate!

Servitorul îşi opri căutarea şi îl privi încruntat.

– O… ce, Stăpâne?

Probabil că translatorul-simbiot cerebral nu găsise un termen potrivit în limba jonneră, aşa încât Paul se gândi la unul mai potrivit ţinând cont de ceea ce ştia despre reproducerea jonneră.

– Un incubator, încercă el.

Chipul jonnerului se lumină, semn că omul nimerise cuvântul.

– Dorinţa este poruncă pentru mine, Stăpâne! Desigur, deoarece vehiculul meu a fost rechiziţionat de soldaţi şi avem un drum lung de parcurs, pentru care avem nevoie şi de provizii şi…

– Destul! îl întrerupse omul, pe jumătate plictisit, pe jumătate amuzat. De cât ai nevoie?

– Două sute cincizeci de credite, veni prompt răspunsul.

Paul avea convingerea că preţul era destul de pipărat, ca la toate tocmelile lui Limbă-Dulce, dar era prea nerăbdător să îşi îndeplinească dorinţa.

Trebuie să trasez arborele maturizării jonnere…

A doua zi, imediat după ce o consultă pe prinţesă, Paul coborî în Piaţa Mare unde Limbă-Dulce îl aştepta într-o maşină faţă de care vehicolul lui „îmbunătăţit” arăta strălucitor. Cu siguranţă că Limbă-Dulce căutase cea mai ieftină variantă care să îşi facă treaba, iar închirierea acelui vehicul nu-l putuse costa mai mult de câteva zeci de credite. Paul urcă, iar maşina se puse în mişcare cu un uruit înfiorător.

– Ei, dacă am fi avut maşina mea, cu sistemul ei turbo…! rosti Limbă-Dulce cu regret.

Paul nu crezuse că ar fi putut veni o zi în care să împărtăşească acest regret. Părăsiră Trecătoarea-dintre-Munţi şi coborâră către o întindere obositoare de dealuri sterpe. După o vreme, acestea lăsară locul unor coline domoale, acoperite cu o vegetaţie pitică, maronie, care se întindea până la tufişurile stufoase cu inflorescenţe roşii care flancau drumul. Limbă-Dulce se opri din fluierat o dată cu pătrunderea într-o zonă mlăştinoasă din care ieşeau cu miile suliţele unor plante asemănătoare stufului, punctate ici şi colo cu oaze de vegetaţie luxuriantă.

– Ce este acolo? se interesă Paul, arătând spre una dintre oaze, dinspre care se auzea o larmă asurzitoare.

– Un Incubator, îl lămuri Limbă-Dulce. Probabil că e atacat.

Omul scruta curios locul, încercând să distingă amănunte.

– E periculos? se interesă omul.

– Poate că ar fi bine să căutăm un Incubator mai liniştit, îl sfătui Limbă-Dulce. Ca să nu devenim victime colatelare.

– Cât de periculos?

– Cincizeci de credite.

Paul decise că, ţinând cont de sumă, pericolul nu părea aşa de mare. Îi dădu jonnerului banii şi Limbă-Dulce opri maşina. Sări agil jos şi îi deschise omului portiera, apoi porni prin mlaştină spre oază, urmărind cu atenţie o cale doar de el ştiută. Omul călcă cu grijă pe urmele jonnerului până ajunseră lângă primele plante care delimitau oaza.

– Atenţie, Stăpâne! îl avertiză jonnerul.

Intrară precauţi printre frunze palmate şi iarba care le ajungea până la brâu, iar un val de căldură asemănător celui dintr-o seră îi izbi drept în faţă. Cămaşa lui Paul se îmbibă instantaneu cu transpiraţie şi omul îşi şterse cu năduf fruntea udă. Limbă-Dulce se răsuci spre el, făcându-i semn cu degetul la buze, apoi dădu la o parte un fel de ferigi mari. La vreo cincizeci de metri de ele se afla un grup de animale asemănătoare unor grifoni fără aripi, care scurmau mlaştina cu ciocurile ascuţite şi făceau o larmă care îi dădu omului fiori pe şira spinării.

– Ne pot ataca? întrebă omul, şoptit.

– Dacă se simt ameninţate, o pot face. E mai înţelept să nu le provocăm.

Omul urmări atent scena.

– Pot pătrunde în incubator?

Limbă-Dulce îl privi, nedumerit.

– Adică pot trece de pereţii incubatorului? îl lămuri Paul.

Jonnerul se uită nedumerit în jur.

– Suntem în Incubator.

– Cum?!

Înţelegerea îl lovi într-o fracţiune de secundă şi ochii i se dilatară de groază.

– Adică acolo, în mlaştină, sunt ouăle?

Unul dintre grifoni ciuli urechile şi ridică botul, adulmecând.

– Mai încet, Stăpâne! îl temperă jonnerul pe om. Da, acolo sunt ouă.

Paul încercă să liniştească sângele care clocotea în el.

– Atunci de ce nu mergem să le salvăm? întrebă omul. Sau să chemăm ajutor! reformulă el, gândindu-se la raportul de forţe.

– Sunt doar nişte ouă, comentă impersonal Limbă-Dulce.

Părea nedumerit de pasiunea dovedită de om pentru acel subiect.

– Dar e vorba de viitoarea generaţie de jonneri, insistă acesta.

– Dacă din fiecare ou depus de o jonneră s-ar dezvolta un jonner adult, în cel mult două generaţii planetele ar fi suprapopulate! îl atenţionă Limbă-Dulce.

Era un mod barbar de a menţine echilibrul populaţiei, cel puţin raportat la standardele oamenilor. Paul urmări masacrul cu un sentiment tot mai acut de vomă, până când Limbă-Dulce îi făcu un semn discret.

– Ar fi mai bine să plecăm acum, Stăpâne!

Paul încuviinţă, prea şocat ca să mai comenteze ceva. Înainte de a porni de pe loc zări un ou care, în vânzoleala generală, fusese aruncat până în apropiere de el. Se întinse cu multă atenţie, îl culese de pe jos şi îl înveli într-o bucată de stofă ruptă din cămaşa udă.

Se îndepărtară tăcuţi şi omul savură răcoarea care îl cuprinse după ce ieşiră in cuptorul acela. Maşina porni de pe loc şi, pe toată durata drumului, Paul ţinu protector oul pe care îl ducea cu el, fără a băga în seamă siluetele călare care se conturau pe vârful unui deal din apropiere.

 

* * *

 

În noaptea care urmă nu reuşi nicicum să adoarmă. După ce se foi multă vreme în pat, se ridică şi coborî în grădină, folosind acelaşi accesoriu de lângă fereastră. De data aceasta avu grijă să nu îl mai deranjeze pe Limbă-Dulce, care dormea tot la baza ferestrei, şi porni într-o plimbare solitară prin grădină, ignorând ochii paznicilor care îl urmăreau cu siguranţă printre tufişuri şi copaci.

Pe cerul nopţii treceau alene grupuri întunecate de nori, acoperind sporadic puţinele constelaţii vizibile în acel colţ de galaxie. Aerul răcoros îl mai învioră, alungând coşmarul care i se desfăşura în continuare în faţa ochilor.

– Nu poţi să dormi? auzi o voce suavă în spatele lui.

Se răsuci, surprins, şi chipul încruntat i se lumină văzând irizaţia diafană pe care conturul azuriu al silfidei îl răspândea în jur.

– Prinţesă…

Annakhatana trecu pe lângă el, privind spre înaltul cerului.

– E aşa de plăcut să te plimbi noaptea, şopti ea. Se răsuci spre om: Te-am mai văzut făcând asta.

Paul încuviinţă. Durerea interioară părea că se evaporă în prezenţa angelică a silfidei. Aceasta ridică din nou privirea spre cer.

– Îmi poţi arăta lumea ta, Paul Shepperton?

– Îmi pare rău, prinţesă, dar nu pot.

– E aşa de departe?

– Este departe, admise Paul. Teoretic, ar trebui să se afle dincolo de Distorsiunea Roşie, dar nu ştiu să o găsesc pe cer…

– Distorsiunea Roşie?

– Este o zonă a spaţiului în care se petrece un fenomen astronomic pentru care încă nu există explicaţii.

.           Prinţesa ridică din umerii subţiri. Era un subiect despre care nu avea prea multe cunoştinţe.

– Am auzit că există lumi pe care viaţa de zi cu zi se desfăşoară cu precădere noaptea. Sunt adevărate aceste poveşti?

– Nu ştiu, prinţesă. Nu am explorat prea multe lumi.

Paul se simţea deja încurcat, dovedind atâta ignoranţă. Annakhatana nu păru deranjată.

– Dar pe lumea ta?

– Pe lumea mea este ca şi aici. Marea majoritate a activităţilor au loc ziua. Noaptea este folosită cu precădere de infractori, de artişti, de îndrăgostiţi, de petrecăreţi…

– Povesteşte-mi despre îndrăgostiţi, alese prinţesa.

Paul mulţumi în gând întunericului nopţii, care îi ascundea roşeaţa din obraji.

– Îndrăgostiţii profită de frumuseţea nopţii pentru a se plimba, mână în mână. Pe cerul lumii noastre strălucesc mult mai mulţi aştri ca aici, grupaţi în formaţiuni numite constelaţii, despre care se spun legende. Îndrăgostiţii se plimbă mână în mână, se îmbrăţişează, se sărută, îşi recită poezii de dragoste, îşi cântă…

– Se sărută?

Tonul prinţesei era contrariat.

– Ce este asta?

Paul încercă să găsească un sinonim pentru acest termen, cu echivalent în limba jonneră, dar nu găsi.

– Adică… unul dintre ei îşi pune gura peste a celuilalt, atingându-şi buzele…, încercă el o explicaţie stângace.

Ochii mari ai prinţesei îl fixau cu multă curiozitate. În ciuda aerului răcoros, Paul asuda abundent.

– Arată-mi! spuse prinţesa cu naturaleţe.

– Poftim?!

– Arată-mi!

De data aceasta tonul era poruncitor. Picioarele omului începură să tremure. Ar fi vrut din toată inima să sărute acea fiinţă angelică, dar nu ştia dacă nu ar fi fost legat în clipa următoare de soldaţii care îi spionau din umbră. Gesturile prinţesei deveneau din ce în ce mai nerăbdătoare, dar omului îi veni o idee salvatoare. Puse un genunchi pe dalele de piatră ale aleii, luă mâna prinţesei şi o duse la buze, sărutând-o.

– Doar atât pot îndrăzni în faţa unei prinţese, ridică el privirea.

Aproape inconştient, începu să îşi plimbe degetele peste pielea catifelată a palmei silfidei. Pentru o clipă, aceasta păru să se lase în voia acelei mângâieri, apoi îşi retrase grăbită mâna. Paul se ridică stângaci şi îşi scutură genunchiul. Prinţesa se răsuci lent, parcă plutind şi îşi duse graţios palma în dreptul feţei. Părea oarecum timorată şi ea, sau cel puţin aşa i se păru omului.

– Din câte înţeleg eu, acest sărut presupune un schimb de fluide.

Paul zâmbi.

– Tehnic, da. Dar o asemenea observaţie ar fi suficientă să destrame romantismul unui asemenea moment.

Annakhatana părea să clocotească de întrebări legate de acest ritual ciudat, dar tulburarea care i se ghicea în gesturi o făcu să se abţină. Se îndepărtă câţiva paşi.

– Spuneai despre poezii de dragoste, schimbă ea subiectul.

Paul îşi drese glasul şi începu să recite:

 

„Eşti pumn de lut, iubito? Şi tot aşa-s şi eu?

N-am fost creaţi de nimeni? Am fost creaţi de-un zeu?

Răspuns la aste lucruri nu ştim de vom afla;

Să ne iubim, frumoaso! Nu vom trăi mereu…”

 

Prinţesa tăcu, neştiind când se teminau versurile. Când înţelese că nu mai urma nimic, îşi împreună mâinile şi, ridicând ochii spre stele, murmură:

– Mai spune-mi.

“Să ne iubim fierbinţi sub clar de lună;

Ne mistuie pasiunea trupului, nebună,

Să devorăm a celuilalt fiinţă

Ne-ndestulaţi, flămânzi de împreună.”

 

– Sunt scurte aceste poezii! sesiză silfida.

– Există şi poezii mai lungi, o lămuri Paul. Dar genul acesta îmi place foarte mult. Se numeşte rubãiyãt; primul vers, al doilea şi al patrulea rimează, în timp ce al treilea este liber. Asta crează o structură estetică închisă între reguli căreia versul al treilea îi aduce o adiere de libertate.

– Rubãiyãt, repetă prinţesa.

În clipa aceea, Paul îşi dădu seama că era posibil ca în cultura jonneră poezia să nu fie cunoscută sau să aibă altă formă, ceea ce făcea superflue explicaţiile sale legate de versuri şi de rimă. În plus, era posibil ca translatorul-simbiot cerebral să nu păstreze ritmul şi rima în momentul traducerii. Dar prinţesa nu ceru alte explicaţii, aşa încât omul nu insistă. Annakhatana studia stelele pierdută în visare, iar omul îi urmări liniile graţioase, prezenţa luminoasă, frumuseţea pe care o radia în jur. Nu îşi dădu seama cât timp se scurse aşa; la un moment dat, silfida se răsuci spre el şi îl privi cu ochii ei mari şi adânci.

– Vei ieşi să ne plimbăm şi mâine noapte?

Omul simţi că inima începe să îi bată nebuneşte.

– Dacă doreşti…

Prinţesa zâmbi şi Paul fu conştient că, pentru prima dată de când venise el aici, ea nu îi adresase un zâmbet ironic, politicos sau curtenitor, ci unul sincer, venit din suflet .

Şi, în acelaşi timp, un zâmbet trist.

 

* * *

 

Paul stătea aplecat asupra tabletei, lucrând febril. De îndată ce se trezise şi luase un mic dejun grăbit, se închisese în camera lui. Despachetase toată aparatura şi începuse să studieze oul cules din incubator.

Începuse cu un releveu, cu ajutorul căruia crease o proiecţie tridimensională. Trecuse apoi la analiza structurală, adunând meticulos date legate de compoziţia chimică. Când ajunse la analizele amănunţite, făcu o descoperire care îl şocă şi îl bucură în acelaşi timp. Oul conţinea un embrion destul de bine format, iar la început acest lucru îl îngrozi. Rulă câteva teste care îi dădură de înţeles că embrionul era deja mort de multă vreme, cel mai probabil dinainte ca el să îl culeagă din incubator. Şocul produs de loviturile fiarelor care atacaseră incubatorul avusese un rol hotărâtor.

După ce trecu peste sentimentul iniţial de vinovăţie şi de oroare, Paul se simţi cuprins de mulţumire. Un ou care conţinea un embrion gata format îi putea da mult mai multe informaţii decât un ou aflat la începutul stadiului de formare.

Acum aduna date cu mare febrilitate, completând datele sumare pe care le culesese din Dataspaţiu în drum spre planetă şi construindu-şi o bază de date de la care să poată crea o matrice fiziologică a rasei jonnere.

În felul acesta trecu dimineaţa şi omul abia dacă acordă atenţie prânzului, din care ciuguli puţin înainte de a se apuca din nou de lucru. La puţină vreme după aceea, Vânt-Şuierând-peste-Dealuri intră în încăperea lui şi se opri la o distanţă neutră. Paul ridică privirea, bombănind în sinea lui. Prezenţa generalului îl intimida în continuare şi, în plus, acesta era un moment în care ar fi dorit să nu îl deranjeze nimeni din muncă. Spre surprinderea lui, jonnerul părea că intuise importanţa momentului.

– Paul Shepperton, începu el, sper că nu am venit într-un moment nepotrivit.

Omul zâmbi ambiguu, încercând să nu infirme cele spuse, dar nici să nu îi dea prea multă apă la moară jonnerului.

– Am văzut că domnia ta nu a ieşit astăzi din această încăpere…

Zâmbetul omului rămase la fel de ambiguu. Adoptase o atitudine defensivă, preferând să lase să se deruleze cât mai repede vizita, pentru a se putea întoarce la munca sa.

– De asemenea, ştiu că domnia ta a vizitat ieri un Incubator.

De data aceasta, Paul aprobă uşor din cap.

– Între cele două evenimente mi se pare că există o legătură strânsă.

Cele trei afirmaţii ale jonnerului conţineau în ele motivele vizitei, aşa încât Paul evaluă rapid situaţia. Putea alege să rămână la fel de pasiv, aşteptând ca jonnerul să spună tot ce avea de spus, sau să dea o explicaţie rapidă şi convenabilă care să pună punct acelei discuţii.

Alese a doua variantă.

– Aşa e. Pentru a putea găsi soluţia la problema pentru care am fost angajat, am nevoie să creez o structură pe baza căreia să pot descoperi anomaliile survenite la stadiul de silfidă. Întrucât nu mi se poate pune la dispoziţie nimic, sunt nevoit să iau totul aproape de la zero. Pentru a creşte şansele de a descoperi problema am ales să merg pe două piste. Prima este aceea de a studia evoluţia în timp a parametrilor vitali ai prinţesei. A doua este de a studia fiecare stadiu de evoluţie al rasei jonnere, pentru a sesiza ce parametri vitali se modifică de la un stadiu la altul. De aceea aveam nevoie de un ou.

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri cumpăni atent cele spuse de Paul, apoi dădu din cap.

– Înţeleg. În acelaşi mod, domnia ta va avea nevoie să studieze şi celelalte stadii.

– Exact.

– Bine. Cugetă adânc, apoi spuse cu gravitate: Pentru stadiul adult, mă voi oferi eu. În ceea ce priveşte larvele, mă voi gândi la o soluţie cât de curând.

Paul fu surprins de voluntariatul sfetnicului. Mult mai târziu, rămas singur în liniştea camerei sale, îl străfulgeră ideea că oferta venise pentru a putea fi supravegheat şi mai bine.

– Dar, dintre aceste analize, cele care o privesc pe prinţesă sunt strict secrete! îl mai informă jonnerul, cu o voce care nu admintea replică. Odată cercetările încheiate, rezultatele lor vor fi distruse.

Omul aprobă tăcut.

 

* * *

 

Plimbările nocturne deveniseră deja ceva uzual. Paul cobora în fiecare noapte pe plantele agăţătoare de la balconul camerei sale, îl ocolea cu grijă pe Limbă-Dulce şi se întâlnea cu prinţesa la prima filigorie. Omul era convins că ritualul intrase şi în rutina gărzilor, care îl aşteptau şi îl urmăreau cu mare grijă. Aşa cum avea să afle mai târziu, Limbă-Dulce era şi el la curent cu escapadele nocturne ale stăpânului său, chiar dacă părea adormit buştean.

În noaptea aceea, prinţesa părea cuprinsă de o nerăbdare mascată cu greu. Nu era aceeaşi persoană rece, distantă, stăpână pe sine, ci aducea mai curând cu un copil care făcuse o poznă, iar acum abia aştepta să o împărtăşească prietenilor. Omul sesiză acest lucru şi fu nevoit să aştepte foarte puţin înainte ca ochii prinţesei să se fixeze în ai lui, iar vocea melodioasă să îl anunţe:

– Am compus un rubãiyãt!

Paul nu reuşi să îşi mascheze surpriza. Cercetarea stadiului de ou îi ocupa tot timpul zilei, aşa încât nu apucase să studieze existenţa poeziilor în cultura jonneră şi încă nu era convins că translatorul-simbiot păstra nealterate sensul şi forma versurilor pe care le recita.

– De-abia aştept să îl aud! comentă el curtenitor.

Prinţesa urmă ritualul pe care îl văzuse la Paul, ridicând privirea spre cerul înnorat şi dându-şi puţin capul pe spate înainte de a recita:

 

„Aş vrea să mai petrecem o noapte de plăcere:

Să ne iubim ferice în şoapte şi mistere.

Nostalgică, vreau clipa să mi-o aduc în suflet

Dar nu e. Simt cum frigul mă-nvăluie-n tăcere.”

 

Pleoapele cu gene lungi coborâră, acoperind pe jumătate ochii azurii, iar prinţesa privi din nou spre om.

– A fost bine?

– Sincer, nu mă aşteptam să iasă atât de bine! recunoscu Paul.

– Dar se poate şi mai bine…, completă Annakhatana.

Paul râse, încurcat.

– Prinţesă, ca orice lucru, cu cât e practicat mai mult, cu atât ajunge să fie mai rafinat şi mai aproape de perfecţiune. Totuşi, pentru un prim rubãiyãt, eu spun că ai depăşit aşteptările.

O undă de mândrie străbătu chipul sidefiu, dar pentru cineva obişnuit să fie asociat cu perfecţiunea, vorbele omului nu erau de ajuns.

– Ce nu a fost bine?

Omul se scărpină în cap, regretând din nou că nu studiase formele de artă jonnere. Aşa i-ar fi fost mai uşor să îşi dea seama de unde să înceapă cu explicaţiile.

– Forma e corectă, căută el un răgaz să se gândească. Rima e potrivită, ritmul la fel, totuşi… structura pare oarecum greoaie şi… fără viaţă.

Annakhatana se încruntă uşor.

– Explică! ceru ea, pe un ton poruncitor.

Paul râse cu jumătate de gură.

– E destul de greu…

– De ce spui că structura e greoaie? nu îl slăbi prinţesa. Nu respectă regulile rubãiyãtului?

– Ba da, ba da! se grăbi să o asigure omul. Dar se vede că eşti doar la început. Pe măsură ce creezi mai multe rubãiyãte ele vor curge mai uşor, iar structura lor se va lega mai firesc în timp ce compui. Uite – îi veni ideea salvatoare – să luăm drept exemplu coloanele care susţin palatul. Chiar şi eu le pot face având în faţă planurile. Dar nu vor ieşi la fel de maiestuoase, la fel de zvelte, de bine şlefuite ca şi acelea executate de un meşter ce face acest lucru de ani de zile!

Prinţesa căzu pe gânduri.

– Da, cred că înţeleg ce vrei să zici. Ai mai spus şi că par fără viaţă…

– Adică par a fi compuse doar pentru a se potrivi în forma poeziei, explică Paul. Vezi tu, poezia este ceva care se naşte din suflet, este o bucată din tine pe care o trimiţi sub forma unei lumini, către lume. Cum spune un alt rubãiyãt:

 

„Gonind prin strune, bardul ochii din jur îi plânge

Cu cânt ce spart în cioburi de sunet inimi frânge.

Şi, întinzându-şi coarda la arcul din fiinţă,

Sloboade-n viers săgeata ce suflete străpunge.”

 

– Explică-mi-l! ceru Annakhatana.

Paul încercă să rememoreze banchetul dat în cinstea sosirii lui, dar tot ce îşi amintea era o muzică pornită din nu-ştia-ce instrumente, nişte iluzionişti şi câteva dansatoare. Începu prin a-i explica prinţesei ce erau strunele şi bardul. Annakhatana nu comentă nimic, ci ascultă cu atenţie, aşa încât omul nu îşi putu da seama dacă termenii îi erau familiari sau nu.

– Cântecul pe care bardul îl creează cu instrumentul său este format din diferite note, „cioburi de sunet”. Succesiunea acestora – „goana prin strune” – este atât de melodioasă încât trece de raţiunea ascultătorilor, mergând către inimile lor, pe care le înmoaie, făcându-i să fie mai buni, mai iubitori. Iar această înmuiere a sufletului, aduce lacrimi în ochii lor. Dar acest cântec al bardului nu este mecanic; el vine din trăirile lui cele mai adânci, din „arcul fiinţei sale”. Iar din această trăire profundă, asemeni unui arc din care se sloboade o săgeată, porneşte versul, poezia care „străpunge sufletele” celor care îl ascultă. La fel, rubãiyãtul porneşte nu din raţiunea, ci din inima poetului, trecând de barierele raţiunii ascultătorului şi mergând direct în sufletul său!

Când termină de explicat era asudat. Îi plăcea mult arta, dar, când venea vorba de explicarea ei, nu reuşea să se descurce prea bine.

– Sper că explicaţiile mele au reuşit să arunce puţină lumină asupra problemei vieţii unei poezii.

– Aşa e, Paul Shepperton! încuviinţă prinţesa şi îl privi adânc în ochi. Dar faptul că săgeata nu a atins ţinta sufletului tău nu înseamnă că niciun arc nu s-a încordat pentru a o slobozi.

Omul tresări.

– Noapte bună, Paul Shepperton! mai spuse prinţesa şi se răsuci, pornind spre încăperile ei.

 

 

5. Larva

 

La următoarea întâlnire pentru analize prinţesa se purtă politicos, dar păstră distanţa. Ascultă docilă toate rugăminţile omului, dar nicio urmă de emoţie nu trecu dincolo de chipul ei sidefiu; nicio privire curioasă, nicio tresărire.

Paul se simţea încurcat şi nu ştia de ce. În loc să fie mulţumit de cooperarea prinţesei, era chinuit şi nu înţelegea motivul. Se temea că pierduse prietenia prinţesei? Dar despre ce prietenie putea fi vorba între o prinţesă şi o altă persoană? Curiozitate, amabilitate, da; dar nu prietenie.

După ce termină de recoltat setul de analize, Paul merse către încăperea în care îl aştepta Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Scenariul din întâlnirea cu prinţesa se repetă şi aici. Comandantul gărzilor ascultă doleanţele omului şi le îndeplini fără şovăială, într-o tăcere de mormânt.

Când întrevederea luă sfârşit şi Paul începu să îşi adune echipamentul, jonnerul se ridică şi se îndreptă spre geam, privind lung în zare. În spatele chipului împietrit părea că se dă o luptă apoi, pe când omul se pregătea să iasă, jonnerul se răsuci spre el şi îl privi în ochi.

– N-am întrebat-o pe domnia ta dacă e mulţumită de servitor. Maiestatea Sa, Noaptea-care-Ucide, dispune de oricâţi servitori ar fi nevoie.

Paul ridică din umeri.

– Sunt onorat, dar sunt mulţumit de serviciile lui Limbă-Dulce.

Jonnerul aprobă scurt din cap.

– Datoria unui servitor este să îşi slujească stăpânul şi să îl apere de primejdii.

Îl privi pe om în ochi, sfredelindu-l. Paul simţi un val de nelinişte crescând în el. În spatele spuselor generalului se ascundea o ameninţare sau un avertisment, iar asta îl intriga. Până în acea clipă, Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îi spusese verde în faţă tot ce avea de spus. Ce era cu şarada aceea?

– O zi bună, domnia ta! se înclină respectuos jonnerul.

 

* * *

 

– Trebuie să luăm şi două robe, îl lămuri Limbă-Dulce.

Paul oftă şi îi întinse câteva credite. De când îi spusese jonnerului că vrea să participe la o ceremonie religioasă, acesta îl tapase de credite. Întâi, îi spusese că e nevoie de câteva donaţii generoase date unui templu local pentru a câştiga bunăvoinţa preoţilor care slujeau acolo şi care ar fi fost destul de reticenţi în a primi un străin în mijlocul lor. Paul era aproape convins că un singur cuvânt spus regelui ar fi rezolvat pe loc acest obstacol, dar nu considerase că merită să o deranjeze pe Maiestatea Sa cu un lucru atât de banal.

Generozitatea sa fusese încununată cu succes destul de repede, întrucât primise invitaţia de a participa la o ceremonie funerară care urma să aibă loc în dimineaţa acelei zile. Singurul inconvenient îl constituia familia defunctei, care se pare că solicitase o sumă considerabilă de bani pentru a permite unui extraplanetar să asiste la ceva atât de intim. Paul nu obiectase, deşi era aproape convins că mare parte din aceste presupuse taxe erau doar invenţia lui Limbă-Dulce, sau jonnerul le exagerase valoarea pentru a-şi lua partea sa. Dar omul se obişnuise deja cu comportamentul său şi în niciun caz nu era dornic să poarte o nouă discuţie în care servitorul său să se plângă de viaţă sa grea şi de faptul că el şi familia sa aveau să moară de foame cu un stăpân zgârcit.

Limbă-Dulce reveni cu două robe care fuseseră cândva albe, pe care cei doi le îmbrăcară peste haine, trăgându-şi glugile pe cap. Într-un fel, ţinuta aceea îl făcea pe Paul să se simtă mai confortabil, deoarece acum putea trece drept un jonner mai înalt. Îmbrăcaţi astfel, trecură printr-un portic alb placat cu marmură crăpată şi intrară în mica grădină din spatele templului. Câţiva paşi mai încolo, un grup de jonneri cu robe albe stătea adunat în jurul unui catafalc pe care se afla întins trupul neînsufleţit şi gol al defunctei. Două persoane îi ungeau acesteia trupul şi faţa cu un ulei cu miros puternic şi înţepător, care îl ameţi pe Paul.

Omul clipi de câteva ori, încercând să alunge efectele parfumului şi privi peste capetele celor din faţa sa, profitând de avantajul pe care i-l dădea statura. Când tot trupul şi părul moartei fură acoperite cu o peliculă generoasă de ulei, alte două persoane se apropiară şi aşezară peste trupul gol un linţoliu cusut de mână, ornamentat cu motive colorate strident.

Paul sesiză o mişcare în dreapta sa şi se răsuci într-acolo. De ei se apropiau alte două persoane în robe albe, ducând un jonner care abia se ţinea pe picioare. Ochii îi erau daţi peste cap, iar de la colţurile gurii i se prelingea un fir de salivă. Mâinile sale atârnau pe umerii celor doi însoţitori, iar picioarele se aşezau cu greu unul înaintea altuia, asemenea picioarelor unei marionete.

Când cei trei ajunseră în dreptul catafalcului, grupul strâns acolo se dădu la o parte. Cei doi însoţitori se opintiră şi sprijiniră jonnerul ameţit de un stâlp crăpat, apoi îl dezbărcară de hainele sărăcăcioase şi îl întinseră pe catafalc alături de defunctă. După ce se retraseră, cele două persoane care aveau vasul cu ulei se aplecară şi începură să ungă trupul noului sosit.

– Cine e? şopti Paul.

– Este soţul defunctei, răspunse Limbă-Dulce tot în şoaptă.

– Şi ce fac cu el?

– Cei doi aparţin unui cult în care fiecare jură că va fi alături de celălalt pentru vecie. Când unul dintre ei moare, perechea sa îl urmează în lumile nevăzute.

Omul se crispă, şocat.

– Vrei să spui că jonnerul acela va fi omorât?

– Este drogat, Stăpâne! îl linişti Limbă-Dulce. Nu va simţi nimic.

– Dar e inuman! scrâşni Paul, iar câteva capete se întoarseră curioase în direcţia lui.

Limbă-Dulce îl privi contrariat şi abia atunci omul îşi dădu seama că termenii „uman” şi „inuman” erau improprii pentru o rasă non-umană. Probabil că traducerea pe care o auzise Limbă-Dulce sunase fără sens. Totuşi, jonnerul replică:

– E alegerea lui, Stăpâne!

Undeva, într-o parte, câţiva copii plângeau pe înfundate. Limbă-Dulce surprinse privirea întrebătoare a omului şi îl lămuri:

– Sunt copiii celor doi.

Lui Paul tot nu îi venea să creadă.

– Şi în grija cui vor rămâne?

– Familiile sunt mari şi cuprind multe generaţii care trăiesc laolaltă. Rudele lor se vor îngriji de toate cele necesare copiilor.

Paul îşi strânse buzele înciudat şi privi mai departe. Între timp, soţul defunctei fusese acoperit şi el în întregime cu ulei, iar acum asupra sa se aşternea un linţoliu la fel de pestriţ. Grupul făcu un pas în spate, lăsând loc unui preot îmbrăcat într-o robă lungă, galbenă, a cărei trenă se târa pe pământ. Acesta începu o litanie care făcu translatorul-simbiot al lui Paul să dea rateuri. Frânturi de traduceri se amestecau cu termeni păstraţi în original şi cu unele echivalenţe fără sens, evident expresii scoase din context. În cele din urmă, omul deconectă funcţia de traducere pentru litania preotului, mulţumindu-se să urmărească slujba în acel limbaj melodic şi fără sens, studiind reacţiile celor prezenţi.

De mai multe ori în timpul slujbei preotul ridică braţele spre cer, gest pe care cei prezenţi îl acompaniară cu unul asemănător. Când arăta spre pământ, cei prezenţi se lăsau jos, în ceea ce părea a fi o îngenunchiere, dar poziţia ciudată în care ajungeau îl făcea pe Paul să se îndoiască de faptul că făceau exact asta; din păcate, robele ascundeau poziţia exactă a picioarelor, aşa încât Paul folosi gestul uman al îngenunchierii. Nimeni nu păru să îl bage în seamă.

O dată sau de două ori preotul arătă spre mulţime, moment în care cei prezenţi murmurară un soi de rugăciune şi, de câteva ori, îi indică pe cei de pe catafalc, gest urmat de o creştere semnificativă a nivelului bocetelor care acompaniau slujba. Participând pentru prima dată la un asemenea ritual, Paul îl urmări cu mare atenţie şi nu se plictisi, chiar dacă nu înţelegea nimic. Când litania luă sfârşit, nu putea estima cât timp trecuse de când stăteau acolo.

După ce isprăvi, preotul se răsuci spre doi jonneri care stăteau mai în spate ţinând în mâini vase frumos lucrate. Din fiecare din aceste vase preotul luă prafuri colorate şi le presără peste trupurile celor doi de pe catafalc, murmurând rugăciuni. Când termină, făcu un semn discret altor doi însoţitor, unul cu coroane de flori, celălalt cu torţe mici. Cei doi începură să treacă prin mulţime, înmânând fiecărui participant la ritual o coroană şi o torţă, contra unei mici sume de bani.

De data aceasta, Limbă-Dulce nu mai avu cum să stoarcă bani suplimentari de la Paul, întrucât acesta văzuse cât plătea fiecare. Totuşi, începu să se lamenteze când veni vorba să cumpere propria coroană şi torţă, aşa încât Paul plăti şi pentru el, pentru a evita o scenă într-un loc aşa de solemn. Fiecare dintre cei prezenţi se apropie de catafalc, aşezând coroana pe marginea acestuia, apoi merse la preot, aprinzându-şi torţa de la focul sacru pe care acesta îl purta într-o cădelniţă. Când veni rândul său să pună coroana, Paul privi cu atenţie chipul soţului defunctei. Muşchii feţei acestuia erau rigizi, iar omul bănui că se află într-o stare cataleptică. Printre buzele întredeschise curgea în continuare un firicel de salivă, iar din gât părea să se audă un sunet înfundat, abia perceptibil.

După ce toată lumea îşi aşeză coroanele şi îşi aprinse torţele, cei prezenţi se aşezară pe mai multe rânduri. Preotul făcu un semn discret şi cei din primul rând îşi aruncară torţele asupra catafalcului, care luă foc instantaneu din cauza cantităţii mai de ulei cu care fuseseră unşi cei doi. Cei care îşi aruncaseră torţele se retraseră într-un loc mai ferit, permiţându-le celor din al doilea rând să se apropie de rug şi procesiunea continuă până la ultimul rând. Când terminară cu toţii, preotul mai rosti o alocuţiune, apoi aruncă în foc o statuetă mică, sculptată cu migală, reprezentând un jonner cu cap de animal.

– Ce reprezintă statuia aceea? se interesă Paul.

– E zeul suprem al acestui cult. Preotul l-a înmânat morţilor ca să îi conducă în siguranţă pe tărâmurile nevăzute.

Preotul le făcu semn însoţitorilor săi şi se îndreptă spre intrarea din spate a templului. Mulţimea începu să se răsfire, fiecare plecând la treburile sale, în afara copiilor şi a unui jonner care stătuse tot timpul alături de ei.

– Ei ce mai fac? se interesă Paul pe când ieşeau din grădina templului.

– Este datoria lor să aştepte până când focul mistuieşte complet trupurile părinţilor lor şi în urma lor mai rămâne doar scrumul. După aceea, vor pune cenuşa într-un coş şi îi vor da drumul pe râu.

– Pe râu?

– Da; focul purifică materia, iar apa sufletul. În acest fel, călătoria celor doi începe sub auspicii bune.

– Dar poate dura destul de mult până se va mistui totul, observă just Paul.

Limbă-Dulce spuse serios:

– Nu e nicio grabă.

* * *

 

Analizele făcute oului erau pe atât de complete pe cât le putea face fără a fi conectat la  Dataspaţiului. Paul înţelegea în sfârşit de ce nu îşi făceau jonnerii griji despre ouăle lor. În afara faptului că fiecare femelă depunea un număr considerabil de ouă, acestea aveau un sistem de apărare destul de bine pus la punct. Substanţele învelişului elastic conţineau un compus iritant, care acţiona extrem de puternic asupra mucoaselor. Prin urmare, prădătorii nu putea mânca atât de multe ouă încât să pună în pericol perpetuarea speciei înainte ca din ele să eclozeze micii viermi inelaţi a căror maturizare avea să dea naştere stadiului de larvă.

Mai rămânea problema unui atac intenţionat făcut de un regat asupra incubatorului unui vecin. Când îl întrebă pe Vânt-Şuierând-peste-Dealuri despre asta, generalul scutură din cap.

– Nimeni nu se coboară la nivelul de a se preocupa de ouă, nici pentru a le apăra, nici pentru a le distruge.

– Totuşi, insistă Paul, o minte criminală…

– Nimeni, sublinie jonnerul. În stadiul de ou operează doar selecţia naturală.

Generalul se dovedise un pacient cooperant. Îndeplinea sârguincios toate sarcinile trasate de Paul, se supunea tuturor testelor şi asculta cu mare atenţie concluziile trase în urma lor.

– E o gaură prea mare între stadiul de ou şi cel de jonner adult, dădu din cap omul. Pur şi simplu nu am destule elemente pentru a trasa graficul maturizării.

De la un ou în care se forma un vierme inelat ajungea direct la un jonner adult. Pornind de la formarea embrionului uman care trăia în lichidul amniotic şi ajungea la adultul compus din aproximativ 80% apă, dar trăia într-un mediu non-acvatic, Paul încerca să facă o analogie cu evoluţia de la viermele inelat către adultul care avea nevoie periodic să absoarbă lichide care să îi asigure elasticitatea pielii şi a organelor. Dar chiar dcă reuşea să păstreze o oarecare corespondenţă, nimic nu justifica miracolul care urma stadiului jonner adult: fluidele corpului se modificau, devenind mai inconsistente, organele îşi micşorau dimensiunile, iar trupul îşi schimba forma, devenind mai suplu şi sprijinindu-se pe o structură de oase şi muşchi mult mai fragilă. Toate elementele amfibiene se resorbeau, fie că era vorba despre înotătoare sau pintenul dorsal. Pielea se subţia la rândul ei, schimbându-şi culoarea şi textura şi coborând în spaţiul dintre mâini şi trup. Un soi de vibraţie crea o aură în jurul corpului, culminând la nivelul capului ale cărui trăsături se modificau drastic. Per total, impresia era că jonnerul trecea pe un alt nivel al existenţei, unul elevat, ca un corp solid care intra în faza de sublimare. Această schimbare radicală făcea imperioasă studierea fiecărei transformări inter-stadii, pentru a descoperi tiparul de bază.

– În cel mult două-trei zile domnia ta va avea ocazia să studieze o larvă, promise din nou generalul.

Paul mulţimi din cap, gânditor.

– Dar cum stă comparaţia dintre stadiul de jonner adult şi cel de silfidă? insistă Vânt-Şuierând-peste-Dealuri.

– Parcă trebuia să ţin secrete aceste informaţii, chicoti Paul.

Pentru prima dată de când îl cunoştea pe general, i se păru că vede o umbră de amuzament pe chipul lui.

– Nu faţă de mine.

– Fireşte, zâmbi Paul. Ca să pot explica, e nevoie să apelez la conceptul de selecţie genetică.

Generalul se încruntă imperceptibil.

– Asta înseamnă încrucişări repetate pentru ameliorarea unei specii? ceru el detalii.

– Întocmai, aprobă omul. Se selectează anumite caracteristici care vor să fie duse la un nivel tot mai ridicat de perfecţiune.

– Da, cunosc conceptul. Farinii, animalele noastre de călărie, sunt rezultatul unor asemenea tehnici.

Sprâncenele lui Paul se arcuiră. În sfârşit era elucidat misterul performanţelor deosebite ale animalelor de călărie care îl urmăriseră la sosirea pe planetă.

– Ceva similar pare a fi şi stadiul de silfidă, explică el.

– Domnia ta are insolenţa să susţină că prinţesa este ca un animal prăsit?

Vocea jonnerului era tăioasă şi îngheţată.

– Nu, nu! se grăbi Paul să nege. Doar că, similar acelei tehnici, stadiul de silfidă pare să exagereze anumite caracteristici ale rasei. Prinţesa este o supra-jonneră, un pur-sânge!

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri nu mai comentă, dar rămase în continuare circumspect.

– La acest din urmă stadiu apare un salt incredibil, nejustificat!

Generalul tăcu încă o vreme, apoi se decise să vorbească:

– O familie nobilă care a avut silfide în sânul ei va căuta să îşi unească destinele cu altă familie nobilă similară. Astfel, liniile pure se vor perpetua, iar cele impure vor fi sortite uitării.

– Cu alte cuvinte, jonnerii se străduiesc să obţină o rasă de supra-jonneri, să facă următorul pas evolutiv.

Generalul încuviinţă.

– Din păcate, numărul jonnerilor care ating stadiul de silfidă a scăzut de-a lungul timpului, în loc să crească. Multe silfide nu mai reuşesc să atingă maturitatea.

– De aceea m-a şi chemat aici Maiestatea Sa, întări Paul.

– Întocmai.

– Să înţeleg că în rândul castelor inferioare nu se nasc copii care să atingă stadiul de silfidă?

– Ba da, admise generalul.

– Şi cu ei ce se întâmplă? ceru Paul precizări, privindu-l avid pe jonner.

– Castele inferioare nu merită onoarea luminii unor asemenea fiinţe, lătră generalul. Aceşti copii sunt luaţi de mănăstiri şi ajută la călăuzirea spirituală a poporului. Cu cât învăţăm să fim mai curaţi interior, cu atât ne vom apropia mai mult de pasul evolutiv aşteptat.

– Paradoxal, deşi respectarea acestor reguli se consideră că va îndrepta rasa jonneră spre un pas evolutiv, efectul este contrar! observă Paul.

Chipul de piatră al jonnerului nu reflectă nicio emoţie.

– Zeii au considerat că aceste reguli ne sunt necesare pentru călăuzire.

Răspunsul fusese dat pe un ton sec, dar Paul nu dorea să intre într-o dispută pe teme religioase. Zâmbi, dându-şi seama de o problemă interesantă.

– Ţinând cont că ouăle tuturor jonnerilor unei comunităţi stau la grămadă în acelaşi incubator, de unde se ştie care copil al cui e?

Generalul ezită un moment, părând contrariat de întrebare. Apoi făcu un semn către fereastra deschisă, pe care se vedea un superb pom înflorit.

– De unde ştim că yakii sunt fructele yakului? Este evident care copil cui aparţine!

Paul îl privi lung.

– Oamenii nu îşi recunosc proprii copii? se interesă generalul.

– Dacă nu i-au văzut niciodată în viaţa lor, nu.

Fu rândul Vântului-Şuierând-peste-Dealuri să privească lung.

– Şi o specie care nici măcar nu este în stare să îşi recunoască propriul urmaş pune la îndoială regulile evolutive ale altei specii?

Omul tăcu, încurcat.

 

* * *

 

Coloana înainta tăcută pe poteca îngustă din chei. Versantul muntos se înălţa abrupt în stânga ei, acoperit cu vegetaţia specifică acelor altitudini. Copaci cu trunchiul viguros, mulţi dintre ei crescuţi strâmb, îşi aruncau umbra frunzelor lanceolate asupra potecii. Printre ei, ierburi încâlcite se întindeau într-o reţea care putea încurca un călător neatent. În stânga, râpa stâncoasă cobora câteva sute de metri înainte de a se opri pe malul râului de munte care curgea învolburat.

Mergeau aşa de când mijiseră zorii. Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îl avertizase pe Paul din seara precedentă să fie gata la primele ore ale dimineţii, deoarece aveau de parcurs un drum lung. Acum soarele era deja în crucea amiezii, iar pedeştrii înarmaţi treceau de cel mai înalt punct al călătoriei. La puţină vreme după ce străbătură cheiurile poteca deveni mai largă şi drumul mai accesibil. Pe margini începură să îşi facă apariţia boschete şi arbuşti cu spini şi, de câteva ori, prin faţa lor trecură şerpuind şopârle mici, vineţii.

Paul lungi pasul şi şi-l potrivi cu al generalului.

– Mergem să vedem o larvă, nu-i aşa? întrebă.

Jonnerul aprobă tăcut din cap.

– Dar de ce a trebuit să plecăm aşa de devreme? insistă omul.

Fără a slăbi ritmul, generalul răspunse:

– Adăpostul se află la baza cascadei, destul de departe de Trecătoarea-dintre-Munţi.

– Adăpostul? ceru omul detalii suplimentare.

– Adăpostul larvelor noastre, îl lămuri generalul. Ştiam că sunt probleme acolo, de aceea i-am spus zilele trecute domniei tale că se apropie momentul în care va avea acces şi la stadiul lipsă. Însă nu ştiam cât le va lua până să ne ceară ajutorul.

Paul nu spuse nimic, dar privirea pe care i-o aruncă tovarăşului de drum era grăitoare. Generalul păru că se gândeşte de unde este mai bine să înceapă relatarea, apoi explică:

– După ce trece de cascadă, râul se lăţeşte şi, după ce mai parcurge câteva coturi, se varsă într-un lac de munte. O zonă propice pentru Adăposturile larvelor, detalie el. Cu ceva vreme în urmă, unul dintre malurile lacului s-a surpat, eveniment care a afectat relieful zonei şi a determinat larvele stabilite acolo să îşi părăsească Adăposturile şi să migreze în amonte, spre cascadă, unde se află Adăpostul larvelor noastre.

Chipul omului se lumină.

– Şi acum vor să cucerească teritoriul pe care au ajuns!

– De fapt, larvele noastre nu vor să le lase să se stabilească acolo. Le-au atacat, încercând să le alunge sau să le extermine şi aveau şanse mari să reuşească asta, fiind în efectiv complet, cu un Adăpost funcţional şi cunoscând bine terenul. Dar grupurile de larve exilate în amonte au format o alianţă, depăşind numeric larvele noastre.

Drumul începu să urmeze o pantă descendentă, iar călătorii iuţiră pasul.

– Cum aţi aflat despre acest pericol? se interesă Paul.

– Avem mereu pe cineva care supraveghează de la distanţă Adăpostul şi ţine legătura cu reprezentanţii larvelor.

Paul încercă să pună ordine în întrebările care i se învălmăşau în cap.

– Cum ajung viermii inelaţi eclozaţi în Adăpost? Din ce am văzut, Incubatoarele sunt localizate în zone cu un alt gen de relief şi climă.

– Incubatoarele se construiesc în mlaştinile formate de râuri în zonele joase. Odată eclozat, viermele porneşte contra curentului, până ajunge în areale cu climă mai răcoroasă şi cu un relief care să le permită realizarea unor structuri de apărare.

– Dar distanţele sunt uriaşe…

Generalul aprobă.

Mulţi mor pe drum, dar pentru cei care ajung migraţia aceasta reprezintă o adevărată probă fizică: trupul devine puternic şi rezistent, capabil să facă faţă unor condiţii dure. În plus, o asemenea călătorie este sortită eşecului fără o colaborare între participanţi; învăţarea unor reguli elementare de cooperare se va dovedi benefică în vederea construirii unui Adăpost bine organizat.

– Larvele au o organizare socială?

– Da, confirmă Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Este una rudimentară, dar există.

– Din acest motiv le ajutaţi când vedeţi că sunt în pericol! făcu omul deducţia logică. Spre deosebire de ouă, completă el.

Generalul îl contrazise.

– Nu ne putem erija în zei, Paul Shepperton, stabilind destinele unor larve. Putem doar să le ajutăm, dacă ele ne-o cer.

Omul oftă, sătul de rigiditatea sistemului jonner.

– Vrei să spui că, dacă nu v-ar fi cerut ajutorul, le-aţi fi lăsat să fie nimicite? Fără remuşcări?

– Ne-ar fi întristat acest lucru, dar am fi respectat alegerea lor şi a zeilor. Nu te poţi opune sorţii, Paul Shepperton!

În vocea generalului era un calm absurd, iar omului i se păru că detectează şi o dojană abia sesizabilă. Răbufni:

– Se pare că Noaptea-care-Ucide vrea să se opună alegerii zeilor, care omoară silfidele înainte de vreme!

Jonnerul nu îşi pierdu răbdarea şi îi explică aşa cum un profesor o face cu un elev încet la minte:

– Maiestatea Sa a consultat zeii, iar aceştia nu i-au interzis să încerce să îşi salveze fiica. L-au îndrumat spre Dataspaţiu şi au ales numele domniei tale dintr-o listă cu zeci de mii de nume eligibile.

Paul se opri, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Generalul îşi continuă drumul imperturbabil şi, în cele din urmă, omul trebui să alerge ca să îl prindă din urmă. Gâfâia.

– Vrei să spui că alegerea mea a fost rolul hazardului? şuieră el.

– A fost alegerea zeilor, îl corectă jonnerul. Sub directa mea supraveghere s-a întocmit lista cu calităţile şi cu pregătirea pe care trebuie să le posede doctorul care o va consulta pe prinţesă. Dataspaţiul i-a selectat pe toţi cei eligibili, iar dintre aceştia zeii te-au ales pe domnia ta.

– Cum? insistă Paul. Cum m-au ales?

I se păru că vede o urmă de încruntare nedumerită pe faţa generalului.

– Credeam că cei care trăiesc dincolo de orizonturile Umbrei-Răsăritului ştiu cum se lucrează cu Dataspaţiul.

Paul îşi strânse buzele într-o tăcere încăpăţânată. Neprimind nici un răspuns la întrebarea implicită, generalul continuă:

– Am pornit o căutare în baza de date care conţinea toate numele eligibile, cerând să fie ales aleator un nume. Şi a ieşit al domniei tale.

– Aleator! comentă sarcastic Paul.

Ştia că erau mulţi specialişti mult mai buni decât el în univers, dar era conştient de valoarea sa. Crezuse că cei mai buni ca el nu au acceptat să vină pe Gurta X [1]. un loc sub valoarea lor şi care le oferea un tarif nedemn de ei. Paul, situat undeva peste medie, era un candidat potrivit. Îl mirase laconismul interviului care urmase solicitării primite de pe Gurta X prin Dataspaţiu, dar nicio clipă nu îi trecuse prin minte că alegerea sa fusese în întregime jocul hazardului.

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îşi dădu seama că interlocutorul său era furios.

– Te-am jignit cu ceva, Paul Shepperton?

– Dacă m-ai jignit? Ştiu şi eu? Ironia omului era vizibilă: Am crezut că am fost ales pentru valoarea mea!

– Aşa şi este, confirmă jonnerul. Lista din care s-a făcut alegerea conţinea toţi doctorii care aveau valoarea pe care o consideram noi necesară.

– Nu! Mă refer la alegerea mea din listă! Nu am fost ales dintre zeci de mii de candidaţi pentru că eram cel mai bun, ci pentru că aşa a ieşit la o căutare aleatoare.

– Cred că domnia ta nu înţelegi, Paul Shepperton! îl mustră blând jonnerul. Ai fost ales pentru că erai cel mai bun.

– Căutările aleatoare nu dau cel mai bun rezultat!

Generalul pricepu în cele din urmă ce îl măcina pe om. O umbră de zâmbet trecu pe chipul lui.

– Rezultatul unei căutări aleatoare nu poate fi decât rodul alegerii divine.

Slabă consolare, gândi Paul. Se pomeni murmurând:

– Prinţesa a avut dreptate când a pus la îndoială competenţa mea.

– Când grijile îi apasă, chiar şi cei mai fervenţi credincioşi au momente în care pun la îndoială înţelepciunea zeilor. Asta nu înseamnă că aceste clipe de rătăcire trebuie luate în seamă. De ce crede domnia ta că mergem pe jos şi nu călare?

– Habar n-am, răspunse îmbufnat omul.

– Pentru că zeii sunt consultaţi înaintea oricărui eveniment important, cum este de exemplu conflictul spre care ne îndreptăm. Iar zeii au decis ca, în cazul de faţă, să mergem pe jos.

– De ce? Ce contează dacă mergeam pe jos sau călare?

– Este datoria zeilor să ştie de ce, Paul Shepperton. Datoria noastră, a muritorilor, este să avem încredere în alegerile lor.

Jonnerul care conducea coloana ridică mâna şi toţi se opriră. Vânt-Şuierând-peste-Dealuri porni cu pas alert de lângă Paul, mergând către călăuză. Omul nu le auzi cuvintele, dar îl văzu pe general cum se apropie de buza coastei şi priveşte în jos. Abia atunci deveni conştient de zgomotul care crescuse în ultimele ore. În aer se simţea umezeala apei şi aceasta, corelată cu bubuitul surd, îl informă că ajunseseră la cascadă.

În timp ce se apropia şi el de margine îl văzu pe general cum îşi adună soldaţii şi le stabileşte planul de luptă, cu gesturi scurte şi precise. Paul admiră cascada care se întindea acum la picioarele sale, într-o zonă în care râul se lăţise considerabil faţă de periferia cetăţii. Nu era foarte înaltă, dar faptul că includea două praguri care se succedau la distanţă foarte mică îi dădea un element de spectaculozitate. Omul încercă în van să localizeze Adăpostul despre care îi vorbise Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Se răsuci spre locul în care stătea acesta şi văzu că toţi cei care îl înconjuraseră pe general se răspândiseră deja în josul pantei. Jonnerul urmărea concentrat mişcările lor şi Paul se decise că era mai bine să nu îl tulbure acum cu întrebările lui. Se mulţumi să privească soldaţii care coborau, încercând să îşi facă o imagine de ansamblu asupra situaţiei după mişcările şi tactica lor.

Generalul îi împărţise în două grupuri mari, iar câţiva dintre soldaţi rămăseseră în zonele mai înalte, cu vizibilitate foarte bună, gata să intervină în orice clipă. Primul grup se apropie încet de o zonă mai ferită, noroioasă, cu o suprafaţă foarte agitată. La un moment dat, soldaţii se opriră şi rămaseră nemişcaţi. Abia atunci sesiză omul că mişcarea noroiului venea de la nişte creaturi vermiforme, lungi cât antebraţul său şi la fel de groase. De la distanţa acea nu îşi dădea seama de detalii, dar i se păru că trupul lor se termina cu un fel de înotătoare şi că se deplasau cu ajutorul unor pseudopode.

Larvele se apropiară de intruşi şi se învârtiră în jurul lor, ca şi cum i-ar fi amuşinat. În cele din urmă agitaţia lor încetă, iar soldaţii se puseră din nou în mişcare. Peste câteva minute, începură să adune bolovani şi lemne, construind un dig care izola o zonă despre care Paul bănui că era Adăpostul.

Cel de-al doilea grup se apucase să facă acelaşi lucru ceva mai departe, într-o zonă în care se aflau doar câteva larve izolate, pe care soldaţii le omorâră imediat ce le depistară. Pe măsură ce lucrarea lor avansa, tot mai multe larve se apropiară de ei, din direcţia opusă Adăpostului, iar nervozitatea Vântului-Şuierând-peste-Dealuri deveni vizibilă. Ochii lui se îngustară şi, la un moment dat, îi făcu un semn unuia dintre supraveghetori. Acesta, la rândul său, transmise semnalul mai departe şi, tot aşa, până ajunse la grup. Soldaţii se consultară rapid între ei şi, pe când părea că iau o decizie, pământul se surpă sub picioarele a doi dintre ei.

Soldaţii se afundară până la brâu, în timp ce larve răsărite din galeriile subterane îi năpădeau, tăindu-i cu cleştii şi cu pintenul dorsal şi trăgându-i în adânc. Preţ de o clipă, tovarăşii lor avură intenţia să îi ajute, dar un strigăt al generalului îi făcu să se răzgândească.

Omul privi faţa jonnerului: pentru prima dată de când îl ştia, starea sufletească i se oglindea clar pe chip – frustrare produsă de eşec. Paul bănui că generalul întrevăzuse pericolul în câteva semne doar de el ştiute, dar avertismentul lansat către soldaţii săi venise puţin prea târziu. Sau suficient de devreme ca să îi salveze pe restul, reflectă omul.

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor îl convinse pe Paul că ambuscadele larvelor nu erau ceva întâmplător. Durase o vreme până să priceapă că apăruse un nou agresor, dar apoi porniseră la contraatac. Soldaţii din al doilea grup nu mai apucau să lucreze prea mult într-un loc înainte ca galeriile subterane să se surpe sub picioarele lor. Deşi se părea că asemenea creaturi nu ar avea nicio şansă în faţa jonnerilor mult mai bine dezvoltaţi din punct de vedere fizic, realitatea arăta cu totul altfel.

Cu toate că era convins că generalul avea un plan imbatabil, Paul se întrebă la un moment dat dacă nu cumva soldaţii săi vor fi copleşiţi. Jonneri adulţi aveau de partea lor  mărimea, dexteritatea, inteligenţa şi armele, în timp ce atuurile larvelor constau în viteză şi camuflaj. Nu dură mult şi larvele protejate de soldaţi se organizară şi intrară în luptă alături de aceştia, abătând atenţia grupărilor de gherilă adverse.

Paul urmări fascinat împletiturile făcute de trupurile vermiforme care se luptau şi care, după câte i se părea, se muşcau unele pe altele şi se spintecau cu cleştii şi cu pintenii. Beneficiind de acest ajutor, soldaţii îşi terminară lucrul: digurile construite de ei erau menite, pe de o parte, să protejeze Adăpostul şi, pe de altă parte, să arunce un val uriaş de apă peste Adăposturile inamice. Pragul de pământ care separa apele de la baza cascadei de culoarul creat de diguri se prăbuşi, ceea ce îl făcu pe Paul să bănuiască faptul că unele larve se sacrificaseră, săpând o galerie subterană pe sub el. Apele furioase se năpustiră în zona amenajată, măturând totul în calea lor.

În timp ce soldaţii rămaşi în viaţă urcau extenuaţi costişa, Paul îndrăzni să îl deranjeze pe general.

– S-a terminat?

Acesta confirmă cu o mişcare scurtă din cap. Paul privi apele care începuseră să se aşeze în noua lor matcă.

– Au murit toţi adversarii?

– Nu ştim asta şi nici nu e nevoie. Le-am dat o lovitură foarte puternică, iar acum balanţa victoriei s-a înclinat decisiv în favoarea larvelor noastre.

– Cu alte cuvinte, ele încă mai au de luptat?

– Evident, răsunse scurt Vânt-Şuierând-peste-Dealuri şi se apropie de primul soldat care trecea buza costişei şi îi întindea ceva.

Generalul luă obiectele din mâna sa şi se întoarse la Paul.

– Larvele de care domnia ta avea nevoie pentru studiu, îl informă el simplu, punându-i în braţe trei creaturi moarte.

 

 

 

6. Adultul

 

Paul aşteptase cu nerăbdare dimineaţa pentru a se apuca de studiu. Aşa se face că, de îndată ce întunericul din cameră începu să se destrame, sări din pat. Îşi făcu toaleta de dimineaţă şi apoi merse în zona pe care o amenajase pe post de laborator de lucru. Aceasta era situată în apropierea ferestrei şi omul deschise larg geamurile, lăsând aerul răcoros al dimineţii să împrospăteze atmosfera. Remarcă în treacăt picăturile de rouă care umezeau pervazul şi dârele roşietice care se întrevedeau în spărtura dintre culmile apropiate, apoi se aşeză la masă şi îşi începu lucrul.

Până în momentul în care servitorul bătu la uşă aducându-i micul dejun, disecase deja una dintre larve şi realizase o scanare a structurii ei interne, construindu-şi un prototip virtual. Masa frumos ornamentată se dovedi un respiro binevenit, de care Paul profită în timp ce padul rula simulările menite să stabilească parametrii de bază ai acelei creaturi.

După ce petrecuse atâta timp printre jonneri, curiozitatea îl îndemnase să guste şi din bucătăria locală. Îi plăcuse în mod deosebit un fel de mâncare alcătuit din fructe de munte dulci-acrişoare, cu aromă puternică, preparate în sosul gros realizat din grăsimea unor animale de povară locale. Servitorii remarcaseră acest lucru şi, în majoritatea dimineţilor, platoul pe care îl aduceau conţinea un bol aburind plin cu acest fel de mâncare.

Dintre băuturi, omul fusese încântat de un amestec dintre laptele unui animal similar caprei şi răşina incoloră, cu gust puternic şi înţepător, extrasă din scoarţa unor copaci subţiri şi înalţi care creşteau în râpele dimprejur.

În timp ce savura băutura cu care îşi încheia masa, Paul fu trezit din reverie de padul care îl informa că terminase prelucrarea datelor. Luă stacana în mână şi se ridică de la masa unde mâncase, îndreptându-se spre cea de lucru. Abia apucă să se aşeze şi să arunce o privire asupra rezultatelor, că atenţia îi fu distrasă de agitaţia stârnită în grădină.

Intrigat, se duse la fereastra deschisă şi se aplecă peste pervaz, încercând să se dumirească ce se întâmplase. O văzu pe prinţesă ţinându-se strâns de mâna stângă, cu chipul împietrit şi ochii înspăimântaţi. Două servitoare o sprijineau şi vociferau de zor spre un soldat care, la rândul său, dădea ordine grăbite unei persoane mascate de un arbore. Vorbeau prea repede pentru ca translatorul-simbiot al lui Paul să înţeleagă ce spuneau, singurele cuvinte traduse fiind cele care se repetară de câteva ori: „vraci” – rostit de slujnice şi „general” – rostit de soldat.

Punând cap la cap datele de acolo de unde privea, Paul presupuse că se întâmplase ceva cu prinţesa şi că slujnicele insistau pentru chemarea unui vraci, în timp ce soldatul argumenta că era nevoie să îl anunţe întâi pe Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Nu mai aşteptă să vadă cum decurgeau lucrurile, ci ieşi pe balcon şi se săltă peste marginea lui, coborând în felul în care o făcea noaptea. De data aceasta Limbă-Dulce nu se mai afla acolo, iar când ajunse lângă prinţesă Paul văzu că soldatul şi cel care îl însoţea dispăruseră şi ei.

– Ce s-a întâmplat? se interesă omul.

Privind-o de aproape, îşi dădu seama că prinţesa era foarte speriată. Mâna stângă pulsa şi de pe ea se scurgea lichidul violaceu care era echivalentul sângelui şi pe care prinţesa se străduia să îl oprească cu ajutorul mâinii drepte.

– Lasă-mă să văd! ceru Paul imperios.

– Am trimis după vraci, încercă să îl expedieze de acolo o slujnică.

– Şi eu sunt vraci, nu se dădu bătut omul. Nu-i aşa, prinţesă?

Annakhatana încuviinţă uşor din cap. Slujnica băgăreaţă mârâi nemulţumită ceva, dar nu mai încercă să îl împiedice să vadă despre ce era vorba. În timp ce cerceta rana, omul repetă întrebarea:

– Ce s-a întâmplat?

– Nu am fost atentă şi m-am împiedicat, explică prinţesa.

Vocea îi tremura uşor.

– Am căutat să mă sprijin de ceva, dar nu aveam la îndemână decât rugii ăştia, în care m-am zgâriat.

Era o reţea destul de urâtă de zgârieturi sângerânde, dar nu părea o rană gravă. Totuşi, reacţia prinţesei îl avertiza pe Paul că aparenţele puteau fi înşelătoare.

– Mă duc să aduc un pansament şi ceva care să oprească sângerarea. Aşteptaţi aici!

Nu primi nici o replică, aşa încât se răsuci pe călcâie şi porni înapoi pe aceeaşi cale pe care venise. Culese din cameră trusa medicală şi reveni la prinţesa în jurul căreia se strânsese o liotă de slujbaşi supravegheată cu mare atenţie de Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Fusese adusă o bancă pe care se întinsese prinţesa, iar un vraci se ocupa de zgârieturile ei. Paul bombăni în sinea lui, dar se abţinu să comenteze ceva cu glas tare, străduindu-se să-şi croiască drum printre cei care o înconjurau pe prinţesă.

– Faceţi loc, sunt doctor!

Se părea că această exprimare nu avea niciun efect aici, aşa încât omul fu nevoit să îşi facă loc cu coatele. Când ajunse lângă prinţesă observă că vraciul care îi ţinea mâna îi presăra pe răni un praf galben-verzui.

– Lasă-mă pe mine, se înfipse Paul.

Vraciul dădu să protesteze, dar înainte de asta aruncă o privire spre general, care îi făcu un semn discret. Vizibil nemulţumit, vraciul se dădu la o parte, lăsându-l pe om să aplice pe zgârieturi substanţa adusă din cameră. Era un coagulant cu efect rapid, pe care îl sintetizase pentru a-l adapta fiziologiei jonnere, dar omul fu surprins să constate că acesta reuşi doar să încetinească sângerarea, nu să o oprească. Mări doza, tot fără efect.

– Dacă îmi daţi voie! zise înţepat vraciul, împingându-l discret.

Aşteptase eşecul confratelui său pentru a reveni la tratamentul despre care ştia că ar fi eficient. Paul se dădu un pas înapoi, intrigat, urmărind cum vraciul începe din nou să-şi presare pudra. Mintea sa lucra febril căutând răspunsuri, în timp ce ochii urmăreau cum viaţa se scurge din prinţesă picătură cu picătură. Prafurile vraciului aveau un efect mai puternic decât coagulantul, dar nu opreau complet sângerarea şi, în ritmul acela, o rană banală risca să se transforme într-o tragedie. Prinţesa, al cărei ten era oricum palid, părea de-a dreptul străvezie, iar ochii clipeau derutaţi, ca şi cum imaginile se înceţoşau în faţa lor. Corpul ei se lăsa tot mai lipsit de vlagă pe bancă iar aura care părea mereu că îi înconjoară chipul devenise cenuşie şi mată.

Ceva nu era în regulă, dar acum nu era vreme de pierdut cu speculaţii. Paul scoase o faşă din trusă şi trecu alături de vraci. Chipul acestuia se lumină văzând că omul aplica un garou deasupra zgârieturilor.

– Asta s-ar putea să ajute, murmură el aprobator.

Cu gesturi grăbite şi sigure omul aplică o branulă pe dosul celeilalte mâini a prinţesei şi o legă la un dispozitiv încropit pe fugă. Din recipientul dispozitivului începu să se scurgă un lichid incolor, menit să furnizeze trupului slăbit substanţele pe care le pierdea prin sângerarea îndelungată. La întrebarea mută a vraciului, Paul dădu explicaţii laconice, dar cuprinzătoare. Vraciul aprobă şi această manevră.

Între timp, combinaţia dintre garou şi praf avu rezultatul scontat, oprind sângerarea. Prinţesa era prea slăbită pentru a se putea ţine pe picioare de una singură; de fapt era prea slăbită chiar şi pentru a-şi ţine ochii deschişi mai mult de câteva secunde. Vânt-Şuierând-peste-Dealuri lătră câteva ordine scurte şi, peste puţin timp, soldaţii săi se întoarseră cu o lectică în care o aşezară pe Annakhatana. Porniră apoi spre camera prinţesei însoţiţi de slujnice,.

În timp ce îşi strângeau amândoi inventarul, Paul hotărî să deluşească misterul evenimentului la care tocmai asistase.

– Se pare că ştiai ce trebuie să faci, îl interpelă pe vraci. Să înţeleg că acest lucru i s-a mai întâmplat prinţesei?

Vraciul îi aruncă o privire scurtă generalului, apoi răspunse precaut:

– Prinţesa trebuie să aibă grijă să nu se rănească; sângerarea i se opreşte greu şi o slăbeşte foarte tare.

Termină de împachetat lucrurile în boccea şi se grăbi să se ridice.

– Cu permisiunea domniilor voastre, se înclină el către om şi către general.

– Maiestatea Sa îţi mulţumeşte, spuse generalul. Să treci mai târziu pe la vistiernic, pentru a fi răsplătit cum se cuvine!

Vraciul se înclină din nou, mai adânc, apoi se răsuci pe călcâie şi plecă cu pas grăbit. Paul privi în urma lui, adâncit în gânduri. Tresări când auzi glasul generalului:

– Maiestatea Sa îi mulţumeşte şi domniei tale, Paul Shepperton! Sunt sigur că va fi mai mult decât încântată să îi ofere domniei tale o bonificaţie faţă de suma convenită!

Omul dădu absent din cap. Banii nu mai contau acum, ci lucrurile pe care tocmai le aflase şi care dădeau o nouă perspectivă cercetărilor lui.

 

* * *

 

– Am compus un alt rubãiyãt.

Prinţesa îl privea cu o insistenţă ciudată, iar Paul puse acest lucru pe seama orgoliului ei. Îşi impuse să fie mai atent la comentariile pe care le va face. După evenimentul în care se rănise şi în care el o ajutase, silfida părea să fi uitat de supărarea ei şi revenise din nou la comportamentul obişnuit în ceea ce îl privea pe om. Ba chiar, după ce se întremase, Paul putea spune că era mult mai relaxată şi caldă în preajma lui decât înainte.

– Sunt numai urechi!

De data aceasta silfida nu mai ridică privirea spre cer, ci şi-o păstră pironită în ochii omului. Era ceva în acea privire care îl făcu pe Paul să îşi simtă întreg trupul înfiorat. După un moment de tăcere, prinţesa începu să recite cu o voce caldă, plină de nuanţe:

 

„Apa susură domoală printre creste-mpădurite,
Unduind sub mângâierea nopţii negre, adormite.
Ah, ce linişte îmi umple sufletul cu bucurie
Aşteptând să-ţi aud paşii pe alee, o, iubite!”

 

Ultimele cuvinte fură spuse cu o voce abia şoptită din care răzbătea pasiunea, pustietatea interioară şi candoarea tinereţii. Prinţesa lăsase deoparte carapacea în care îşi învelea sufletul, lăsându-l expus în faţa omului. Mâinile i se îndepărtară uşor de corp şi briza nopţii umflă pieliţele care le prindeau de trunchi, suspendând-o în aer. Văzând fiinţa cu aspect angelic plutind la câteva degete de sol, Paul simţi că i se pune un nod în gât şi rămase tăcut, incapabil să îşi desprindă privirea din ochii migdalaţi care păreau două hăuri adânci ce îl atrăgeau spre străfundurile lor. Întregul cadru care îi înconjura păru că dispare, lăsând în urma sa doar sclipirile de nestemate din ochii silfidei. Pentru prima dată, omul deveni conştient că răsuflarea uşoară a prinţesei avea iz de levănţică, iar acesta îi amorţi şi mai mult simţurile, lăsându-l pradă unei ameţeli plăcute. Fără voia lui, pe buze i se formară versurile unui rubãiyãt:

 

„Rostogoleşte-ţi în urechea mea fierbintea şoaptă,

Apasă-mă cu sânul tău ca fructa coaptă,

Topeşte-te sub mângâierea mea de dor nebun

Şi lasă-mă să gust păcatul ce în petale-aşteaptă…”

 

Versiunea originală a poeziei vorbea despre păcatul „ce între coapse-aşteaptă”, dar fiziologia jonneră diferea de cea umană, iar Paul se adaptase fără să-şi dea seama. Annakhatana suspină şi întreaga fiinţă i se cutremură. Sub ţesătura fină care îi acoperea sânii rotunzi, o mică umflătură arăta că bobocul era pregătit să răsară şi să primească sămânţa între petalele sale. Mâna diafană a prinţesei se ridică graţios, aşezând degetele lungi şi subţiri în palma bărbatului. Atingerea trimise o încărcătură energetică prin tot trupul acestuia, făcându-l să devină la fel de uşor ca al jonnerei. Trupurile li se apropiară, iar răsuflările se amestecară. Erau atât de aproape încât vârfurile sânilor îl atingeau pe Paul, întocmai cum spunea poezia. Buzele aproape că li se lipeau, fiind la un pas de acel sărut pe care prinţesa îl ceruse cu multe nopţi în urmă. Se simţeau unul pe celălalt cu fiecare centimetru de piele care se atingea, se gustau unul pe celălalt prin parfumul respiraţiilor, în timp ce se pierdeau unul în sufletul celuilalt prin porţile ochilor.

Un foşnet venit dintr-un tufiş din apropiere declanşă un semnal de alarmă în mintea omului. Acesta clipi grăbit, smulgându-se de sub vrajă şi deveni conştient de petalele musculoase ale bobocului dintre sânii silfidei apăsându-l pe abdomen. Câteva clipe totul se învârti cu el într-un amestec de parfumuri, atingeri erotice şi conştientizare a realităţii din jur. Apoi făcu un pas în spate, dezlipindu-şi trupul de cel al prinţesei. Mai păstră o clipă degetele catifelate în palma sa, apoi le dădu drumul.

– S-a făcut foarte târziu! se scuză el, tulburat.

Annakhatana îl privi lung fără a spune nimic şi nu ieşi din muţenia ei nici când omul îi ură noapte bună şi plecă precipitat spre camera sa.

 

* * *

 

În noaptea aceea adormi foarte greu. Lăsase geamul deschis şi, în starea în care era, i se părea că toate vieţuitoarele nopţii făceau o gălăgie de nedescris. Pasărea-norocului, care cânta în fiecare noapte din cuibul pe care îl avea în copacul din faţa balconul lui, îi părea că nu se mai opreşte. Şuieratul lupilor-zburători care săreau pe colţurile ascuţite ale stâncilor din jurul cetăţii devenise un sunet iritant, iar scârţâitul insectelor din iarbă se răsfrângea în toate colţurile camerei.

După ce se foi o vreme în pat, se ridică şi închise geamul. Puţin după aceea, aerul deveni înnăbuşitor şi transpiraţia îmbibă aşternuturile. Merse din nou la geam şi îl deschise, rămânând sprijinit pe pervaz. Privi în noapte spre aripa în care se afla apartamentul prinţesei. Ce se întâmplase în noaptea aceea? Fusese la un pas de a încălca deontologia medicală, trecând peste tabuul relaţiei medic-pacient. Pe lângă asta, cine ştie în ce se băgase ţinând cont de intangibilitatea prinţesei? Mai mult ca sigur că soldaţii Vântului-Şuierând-peste-Dealuri văzuseră tot şi aveau să îşi informeze şeful despre evenimente, iar acesta avea să aducă totul la cunoştinţa regelui.

Oare ce mă aşteaptă acum?

Reuşi să adoarmă abia când dunga roz care se zărea la orizont anunţa deja ivirea zorilor, dar somnul fu scurt. Bătăi puternice în uşă îl făcură să sară în picioare, ameţit. Cu greu reuşi să se smulgă din coşmarul pe care îl avea şi să meargă către uşă.

În faţa ei stăteau doi soldaţi cu figuri împietrite.

– Maiestatea Sa vă aşteaptă de urgenţă în apartamentele sale, îl informară ei.

Gâtul i se uscă şi prin cap îi trecură cele mai negre gânduri. În timp ce se îmbrăca şi se aranja, încercă să pregătească  un discurs în apărarea sa. Dar ce ar fi putut spune? Probabil că regele aflase cu lux de amănunte tot ce se întâmplase.

Dar nu a apucat să se întâmple nimic! încercă el disperat să se încurajeze.

Drumul către apartamentele regale i se păru a avea încărcătura ultimului drum al condamnatului la moarte. Şi poate chiar aşa şi este, îşi spuse, temându-se că încălcase sacralitatea unei silfide care, pe lângă asta, mai era şi fiica regelui. Când ajunseră la destinaţie, moralul omului era foarte scăzut, iar vederea Nopţii-care-Ucide nu avu darul să îl încurajeze.

Regele era mohorât. Privirea sa întunecată arunca fulgere, iar degetele sale băteau darabana pe marginea cuvei într-o cadenţă rău prevestitoare. Când Paul păşi în încăpere, nu îl învrednici nici măcar cu o privire. Aşteptă până când Vânt-Şuierând-peste-Dealuri le făcu semn celor doi soldaţi să plece; apoi, când uşile se închiseră în urma acestora, îşi îndreptă privirea spre om. Acesta simţi cum i se înmoaie genunchii şi îşi dori ca podeaua să se deschidă şi să îl înghită.

– De ce?

Acestea fură singurele cuvinte care ieşiră din gura regelui, spuse cu o voce încărcată de durere.

– Maiestate? reuşi Paul să şoptească cu vocea pierită.

– Te-am adus aici, Paul Shepperton, plin de speranţa că vei presăra bucurie în sufletul meu bătrân. Te-am primit cu braţele deschise, te-am omenit şi te-am plătit regeşte. Şi asta mi-e răsplata?

Paul îşi drese glasul.

– Maiestate, nu am vrut…

– Nu ai vrut, îl întrerupse regele. Dar oare doare mai puţin rana făcută de cuţit când cel care a lovit nu a avut intenţia de a ucide?

Omul tăcu, iar ochii regelui lăsară să se vadă întreaga durere care îi cuprinsese sufletul.

– Ai adus ruşinea asupra casei mele, Paul Shepperton! rosti el cu vocea răguşită. Cum va putea să fie vreodată spălată această pată? Ea va rămâne veşnic un semn de batjocură!

Temerile omului se dovedeau a fi întemeiate. Încălcase obiceiurile locurilor prin gestul său necugetat din noaptea care trecuse. Nu îi mai rămânea decât să aştepte ca regele să rostească sentinţa, sperând în sinea lui că gravitatea faptei sale nu era una capitală. Noaptea-care-Ucide îşi puse mâinile în faţa ochilor şi, din suspinele pe care le auzi, Paul deduse că acesta plângea. În ciuda situaţiei sale dificile, nu putea să nu se mire în continuare de naturaleţea cu care regele îşi exprima cele mai profunde emoţii în faţa sa.

– Maiestate! se auzi glasul generalului.

Apăsat sub povara cuvintelor acuzatoare ale regelui, Paul uitase de prezenţa Vântului-Şuierând-peste-Dealuri.

– Paul Shepperton este un străin şi nu cunoaşte multe dintre obiceiurile locului, spuse acesta. Nu el a vrut să-l ia în slujba sa pe acel vierme, ci i-a salvat viaţa dintr-un sentiment de milă caracteristic rasei sale. Am fost acolo şi am văzut cum scursura aceea i-a forţat mâna.

Paul se încruntă. Cuvintele generalului nu aveau niciun sens.

– E drept că l-am avertizat că servitorul său este un trădător, dar nici chiar eu nu am bănuit că acesta va ajunge aşa departe.

Omul îşi adună curajul şi ieşi din muţenie.

– Servitorul meu?

Privirea sa exprima nedumerirea. Dacă în urmă cu câteva minute înţelesese suferinţa regelui şi o pusese pe seama aventurii sale din noaptea precedentă, menţionarea lui Limbă-Dulce îl intriga.

– Vezi, Maiestatea Ta, nici măcar nu cunoaşte fapta josnică a servitorului său!

Regele îşi ridică faţa din palme şi îl privi lung pe om.

– E adevărat, Paul Shepperton? Nu ai cunoştinţă despre asta?

Paul negă din cap.

– Pentru un stăpân jonner aceasta nu ar fi o scuză, dar tu eşti un străin şi, dacă lucrurile stau aşa cum le-a descris sfetnicul meu, atunci am comis o mare nedreptate!

Se ridică din cuva sa şi se apropie de om, luându-i mâinile în ale sale.

– Iartă-mă, Paul Shepperton! Iartă faptul că, în durerea mea, am aruncat asupra ta umbra suspiciunii!

Lucrurile luaseră o întorsătură cu totul neaşteptată, iar omul nu ştia cum ar fi trebuit să reacţioneze. Totuşi, ceva din mintea lui îl atenţionă asupra faptului că era nepotrivit ca un rege să îşi ceară iertare în faţa sa.

– Maiestate, despre orice ar fi vorba sunt sigur că acţiunile Luminăţiei Voastre au fost juste. Eu sunt cel care trebuie să îşi ceară iertare pentru că, în ignoranţa mea, am făcut-o pe Maiestatea Voastră să sufere!

Pe chipul îndurerat al regelui trecu umbra unui surâs. Noaptea-care-Ucide încuviinţă uşor, apoi dădu drumul mâinilor omului.

– Într-adevăr, zeii nu m-au înşelat îndemnându-mă să te aleg pe tine.

Se întoarse şi porni greoi spre cuvă, intrând din nou în lichidul corai.

– Acum te rog să mă ierţi, dar aş dori să rămân singur cu durerea mea! spuse el pe un ton blând, dar care nu admitea replică.

– Îl voi conduce eu, Maiestate! se oferi Vânt-Şuierând-peste-Dealuri.

Paul se înclină respectuos şi părăsi încăperea, urmat de general. După ce se îndepărtară câţiva paşi de apartamentele regale, omul îndrăzni să deschidă vorba:

– Mulţumesc pentru ajutor, spuse el.

Generalul ignoră spusele lui şi merse mai departe. Omul îl atinse uşor pe umăr, oprindu-l. Jonnerul se întoarse şi se priviră în ochi.

– Ce s-a întâmplat, generale?

Jonnerul privi scurt în stânga şi în dreapta sa şi umbrele îl atenţionară pe Paul că două santinele erau postate în nişele coridorului. Probabil că întreg castelul e aşa, gândi el. Generalul îl privi din nou.

– Azi-noapte, servitorul domniei tale s-a împerecheat cu prinţesa Annakhatana.

Vestea căzu ca un trăznet. Lui Paul i se păru că nu auzise bine, sau că translatorul-simbiot cerebral greşise traducerea.

– Poftim?

Tăcerea generalului îl asigură că nu era vorba despre nicio greşeală.

– Şi soldaţii nu au făcut nimic? întrebă omul după ce îşi reveni din uluială.

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îl privi impasibil.

– Nimeni nu cere socoteală unei silfide.

Paul simţi cum un cuţit îi străpunge inima.

– Adică a fost voinţa prinţesei? murmură el.

– Dacă nu ar fi fost voinţa prinţesei, soldaţii ar fi intervenit! îi explică generalul răbdător.

Vestea îl tulbură aşa de tare pe Paul, încât acesta nu fu în stare să mai întrebe nimic. Generalul porni pe coridor, iar omul îl urmă maşinal.

 

 

7. Silfida

Îşi petrecu restul zilei îngropat în studiile sale, pentru a putea să îşi pună ordine în gânduri. Reuşi să traseze toate legăturile între cele patru stadii jonnere, realizând o hartă completă a maturizării unui individ.

Văzu cum în ou se formează embrionul; acesta se transformă într-un mic vierme inelat, ai cărui cleşti sparseră coaja oului. Urmări cum cilii aproape invizibili de pe burta viermelui se transformă în miile de înotătoare minuscule care ajutau viermele să părăsească Incubatorul şi să pornească contra curentului, spre zona în care avea să îşi construiască Adăpostul. Trupul inelat începea să sintetizeze o substanţă care se coagula, creând un înveliş chitinos menit să apere viermele pe durata lungului său drum.

Odată ajuns la destinaţie, învelişul devenea o adevărată cochilie, în interiorul căreia viermele complet dezvoltat fizic de pe urma călătorie se metamorfoza în larvă. Când transformarea se încheia, cochilia era spartă şi noua fiinţă îşi începea viaţa, crescând continuu până când ajungea la o lungime de jumătate de metru. Odată creşterea terminată, corpul se acoperea cu un cocon fibros în interiorul căruia corpul suferea transformarea radicală care avea să îi dea aspectul jonner: pseudopodele se resorbeau, cleştii îşi pierdeau învelişul dur, lăsând ca din muşchiul interior să se formeze degete, botul căpăta trăsăturile chipului jonner, iar coada se împărţea în două picioare. Singurele elemente care mai aminteau de stadiu anterior erau pintenul dorsal şi cele câteva aripioare rămase de o parte şi de alta a trupului.

Deşi iniţial încercase să facă o analogie între dezvoltarea jonneră şi cea umană, aceasta avea valabilitate abia începând din acest stadiu. Copilul jonner se dezvolta într-un mod similar celui uman, fiind alăptat la sân în primă fază şi trecând la o alimentaţie tot mai complexă pe măsură ce creştea. Legătura cu mediul lichid devenea şi mai slabă. Dacă viermii inelaţi ieşiţi din ouă erau complet amfibieni, larvele putea supravieţui un oarecare timp în aer. Odată cu stadiul jonner, mediul de bază devenea cel baza pe aer, dar trupul încă mai era legat de lichide, având nevoie periodic de îmbăieri care să menţină echilibrul organismului.

Lui Paul i-ar fi plăcut să aibă ocazia de a participa la ritualul ieşirii din cocon. Din câte aflase, odată cu intrarea în faza tranzitorie vegetativă a coconului, mai mulţi soldaţi erau însărcinaţi cu transportarea acestora din Adăpost în cetate, unde întreaga populaţie sărbătorea în aşteptarea apariţiei copiilor jonneri sau a silfidelor.

Acestea din urmă erau mai apropiate de oameni din punctul de vedere al relaţiei cu apa. Foloseau lichidele, dar rolul lor nu era de o importanţă capitală, aşa cum se întâmpla în cazul celorlalte stadii. Spre deosebire de acestea, o silfidă putea trăi fără să se îmbăieze vreodată şi rezista câteva zile fără să bea apă. Dacă ar mai fi existat un stadiu după cel de silfidă, Paul ar fi pariat pe unul de natură pur energetică.

Lucră până târziu în noapte, ciugulind doar puţin din mâncarea pe care i-o aduseră servitorii. În cele din urmă adormi cu capul pe masă, istovit, având în faţa sa întregul tablou al vieţii unui jonner.

Dormi prost, iar în visele întortocheate Limbă-Dulce şi prinţesa Annakhatana îşi făcură deseori apariţia. Se trezi înaintea zorilor cu mintea confuză; spatele îl durea de la poziţia incomodă în care dormise şi Paul se ridică de pe scaun icnind. Se apropie de fereastră şi o deschise, ieşind pe balcon.

Aerul răcoros al dimineţii îl făcu să se înfioare, iar bura fină care plutea în atmosferă îi mai limpezi minţile. Căută cu privirile pavilionul prinţesei, dar acesta era tăcut, parţial ascuns de coroana bogată a doi copaci care crescuseră îngemănaţi. Paul îşi masă uşor tâmplele, gonind durerea surdă din ele.

– Ce poveste încurcată, murmură pentru sine.

Nu reuşea nicidecum să pună cap la cap elementele acelei lumi ciudate. Fiinţe care îşi puneau viaţa în mânile celor din casta superioară, care la rândul lor şi-o puneau în cea a celor din casta superioară şi tot aşa, până la ultima castă, care îşi punea viaţa în mâinile zeilor. O prinţesă capricioasă care încercase să îl seducă, doar pentru a se culca cu un servitor în clipa imediat următoare. Un servitor care se pusese în slujba lui argumentând că îi datora viaţa, dar care îl fura în fiecare clipă. Un general rece şi distant care părea că vrea să îl împingă pe marginea prăpastiei, dar îi întindea o mână de ajutor tocmai când era pe cale să îşi frângă gâtul. Şi un rege a cărui voinţă era lege şi care se dovedea a fi cea mai sinceră şi deschisă fiinţă întâlnită în acele locuri.

De unde să apuce iţele încâlcite, pentru a desface nodul?

– Limbă-Dulce, dădu Paul din cap. El e în situaţia cea mai gravă.

Indiferent ce făcuse, jonnerul era servitorul lui şi omul se simţea obligat faţă de el. Se spălă în grabă, îşi schimbă hainele şi ieşi din cameră. Castelul începea să se trezească, cu murmure şi mişcări furişate, iar Paul ceru să îl vadă pe Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Generalul lua micul dejun, dar îl primi pe om în camera sa.

Era prima dată când Paul avea ocazia să pătrundă în universul intim al generalului, iar ceea ce văzu nu îl surprinse. Camera nu era mare, iar mobilierul din ea era format din corpurile strict necesare: o cuvă-pat, o masă şi un dulap. O ordine exemplară domnea în fiecare colţ al încăperii, iar podeaua era atent lustruită şi nu avea pe ea nicio baltă. Chiar şi micul dejun era unul frugal.

– Îmi cer scuze pentru întreruperea de la masă, începu omul. Jonnerul nu reacţionă în niciun fel, aşa încât continuă: Aş dori să îl văd pe Limbă-Dulce.

– Acest lucru nu este posibil. Trădătorii nu pot fi vizitaţi.

Răspunsul fusese scurt, ca şi cum generalul se grăbea să încheie discuţia şi să îl expedieze pe om. Totuşi, postura răbdătoare în care rămase în continuare contrazicea această impresie. Paul insistă:

– Este servitorul meu. Sunt răspunzător pentru soarta lui.

– Atunci înseamnă că domnia ta este răspunzătoare şi pentru faptele sale, Paul Shepperton! îl atenţionă jonnerul.

Omul dădu să comenteze împotriva acestei noi dovezi de rigiditate a societăţii jonnere, apoi renunţă.

– Totuşi, pot aranja ca domnia ta să schimbe cu el câteva vorbe când va fi dus către locul de execuţie! completă Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Din ce am înţeles despre societatea umană, există anumite protocoale la care ţine mult.

Paul mulţumi cu o mişcare scurtă din cap. Se răsuci pe călcâie şi se pregăti să păresească încăperea, apoi se râzgândi.

– Generale, se răsuci el spre jonner.

Acesta îl privea răbdător, aşteptând întrebarea.

– Aş vrea… o lămurire: dacă Limbă-Dulce ştia că actul său va fi considerat o trădare, de ce a consimţit?

În timp ce punea întrebarea, îşi dădu seama de stupizenia ei.

– Ştiu, se corectă el. Nimeni nu cere socoteală unei silfide şi nu se poate opune voinţei ei. Totuşi, când e vorba de viaţa cuiva…

– Paul Shepperton, îl întrerupse generalul, viaţa unui vierme ca Limbă-Dulce este nimic în comparaţie cu măreţia prinţesei Annakhatana. Acel act a fost voinţa lui, tot aşa cum a fost şi a ei.

Omul confirmă.

– Dar de ce să se arunce singur spre moarte?

– Să împărtăşeşti un asemenea act intim cu o silfidă este darul suprem pe care îl poate căpăta un jonner! Dincolo de el, singurele binecuvântări vin doar din partea zeilor.

– Da, dar să moară şi să îşi lase familia…

– Într-o poziţie foarte bună, îl întrerupse generalul. Chiar dacă el este executat pentru trădare, familia care rămâne în urmă şi căreia viitorii copii îi aparţin la fel de mult ca familiei regale nu poate rămâne una de condiţie mizeră. Imediat după execuţia trădătorului, rudele sale vor fi căutate şi ridicate în rang. El a primit atingerea luminoasă a fizicului prinţesei, iar neamul său pe aceea a poziţiei ei.

– Şi-a pierdut viaţa, dar a câştigat din toate punctele de vedere! murmură Paul, încercând să accepte acest concept bizar.

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri aprobă.

– Acţiunile lui l-au trădat cu mult înainte ca trădarea să se producă.

– Şi de ce nu s-a intervenit?

– Precum am spus: domnia ta a fost avertizată.

Paul pufni.

– O avertizare ambiguă!

– Domnia ta este oaspete de onoare aici, Paul Shepperton! Nu avem dreptul să ne băgăm nasurile în afacerile vieţii private ale domniei tale. Iar servitorul face parte din viaţa privată.

Traducerea găsită de translatorul-simbiot era amuzantă, ţinând cont că jonnerii nu aveau un nas vizibil, aşa cum era cazul speciei umane.

– Dar dacă…, începu Paul şi se opri. Se gândi câteva secunde, apoi îşi dădu seama că generalul era cu siguranţă la curent cu cele întâmplate: Dar dacă aş fi fost eu în locul lui Limbă-Dulce? Ce s-ar fi întâmplat atunci?

Generalul păru că îşi alege cu grijă cuvintele:

– Nu putem şti căile ascunse ale zeilor. Putem doar să ne bucurăm că uneori ne îndrumă paşii pe cărări mai puţin întortocheate.

Paul avu o grimasă auzind acel răspuns care evita să clarifice problema, dar îşi dădu seama că ar fi fost o impoliteţe să mai insiste.

– Poftă bună în continuare, generale! spuse, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi din cameră.

 

* * *

 

De la general merse spre apartamentul prinţesei, dar Annakhatana îşi puse servitoarele să îl expedieze pe motiv că nu se simţea bine. În consecinţă, Paul îşi petrecu restul zilei revizuindu-şi testele şi simulările realizate. A doua zi plecă în căutarea vraciului pe care îl întâlnise când leşinase prinţesa. Acesta locuia într-unul dintre turnurile ale castelului, iar camera sa era într-o neorânduială de nedescris. Agitaţia pe care o arătă când îl văzu pe Paul putea fi pusă pe seama mai multor lucruri; putea fi rezultatul dezordinii în care fusese surprins, putea fi rodul unei temeri faţă de colegul lui uman, sau putea fi consecinţa stării generale din castel. Întradevăr, odată cu aflarea teribilului eveniment, în aer plutea o teamă palpabilă, o stare care prevestea o furtună.

Cu toată neliniştea lui, vraciul îl primi cu amabilitate.

– Cu ce vă pot fi de folos?

Paul nu se simţea la locul său abordând subiectul cu pricina, dar nu găsi alt mod de a o face decât abrupt:

– Bănuiesc că eşti la curent cu starea prinţesei Annakhatana.

Vraciul clipi nervos de câteva ori, apoi aprobă printr-o plecăciune scurtă.

– Nu cunosc prea multe despre procesul naşterii, aşa încât am venit să te rog să mă luminezi în această privinţă.

– Şi ce aţi dori să ştiţi, mai exact?

Comportamentul jonnerului era destul de rezervat.

– În primul rând, cât timp durează până când sunt eliminate ouăle?

– Depinde câte se formează. În general, primul este ouat după patru-cinci zile, iar până la ultimul poate fi un proces care să dureze două-trei zile.

Temenul „ouat” îl deranjă pe Paul. Nicicum nu putea asocia acel proces cu altceva decât cu animalele. Dar în acel moment, altele erau problemele mai presante.

– Este o perioadă scurtă de timp până la prima eliminare, urmată de un proces îndelungat! opină el.

– Încă de la primele ore după fecundare, ovulele încep să îşi mărească volumul – explică vraciul – iar rezistenţa şi elasticitatea învelişului lor creşte. Perioada principală de dezvoltare a ouălor are loc în incubator.

Paul încuviinţă.

– Iar eliminarea ouălor este însoţită de sângerare?

Grimasa de pe chipul vraciului arăta că acesta înţelesese unde bătea omul. Încuviinţă, trist.

– În general, sângerarea este foarte uşoară; altfel, orice jonneră ar muri în intervalul de două-trei zile.

– Dar în cazuri special, cum este cel de faţă…

Paul lăsă fraza în aer, dar faţa interlocutorului său era extrem de grăitoare. Omul strânse din dinţi.

– Nu se poate face nimic? Nu se pot extrage ouăle? Nu se poate realiza un avort?

Ochii vraciului se măriră, iar omul îşi dădu seama că cele spuse de el constituiau un sacrilegiu. Jonnerul se adună repede.

– Noi nu putem face nimic, iar un avort ar fi însoţit şi el de sângerare! îi atrase atenţia jonnerul. Apoi continuă: Moaşele sunt foarte bine pregătite şi vor face tot ce le stă în putinţă. Dacă lucrurile vor merge rău, vor extrage ouăle înainte ca…

– Moaşele? îl întrerupse Paul.

– Jonnerele care o vor asista pe prinţesă la naştere, explică vraciul.

– Am înţeles asta! Dar credeam că e nevoie de cele mai pricepute persoane pentru a o ajuta pe prinţesă în acele momente! Cum suntem noi doi, de exemplu!

– Masculii nu au permisiunea să asiste la acele momente.

Paul dădu ochii peste cap. Uneori simţea că e pe cale să explodeze din cauza atâtor restricţii, dar nu avea niciun rost să îşi verse nervii pe un vraci nevinovat. Cu un zâmbet strâmb pe faţă îi mulţumi pentru cooperare, apoi se retrase.

Porni glonţ spre încăperile regale şi trecu de gărzi fără să dea nicio atenţie tentativelor timide ale acestora de a-l opri. Când dădu buzna în sala tronului, îl găsi pe rege în compania generalului şi a câtorva dregători, care ridicară privirile miraţi.

– Paul Shepperton! exlamă regele, la fel de mirat.

– Maiestatea Voastră, dacă nu vă e cu supărare, trebuie să discutăm o problemă extrem de gravă!

Feţele dregătorilor exprimau şocul sacrilegiului ca o persoană să se adreseze regelui în acel mod imperios. Noaptea-care-Ucide nu dădu importanţă uzanţelor şi îi expedie pe slujbaşi cu un gest rapid din încheietură, păstrându-l alături doar pe general. Când uşile se închiseră, i se adresă binevoitor omului:

– În ce problemă doreşti să discutăm, Paul Shepperton?

– Maiestatea Voastră, ştiu că prinţesa Annakhatana este lumina ochilor Domniei Voastre. Ştiu că m-aţi invitat aici pentru a o ajuta să aibă o viaţă îndelungată. Din păcate, evenimentele din ultima vreme au dat peste cap acest plan, însă eu vreau să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a mă achita de misiunea mea. Doresc să o asist pe prinţesă la naştere!

Regele ascultă atent pe tot timpul discursului; doar când Paul menţionă „evenimentele din ultima vreme”, ochii părură că i se înnegurează. Când omul isprăvi, trase aer în piept şi rosti:

– Mă tem că asta este imposibil, Paul Shepperton! Niciun mascul nu are voie să asiste la naşteri.

– Maiestatea Voastră, se încăpăţână omul, sunteţi regele. Puteţi dispune de legi după bunul plac!

Deşi apăsat de griji, regele zâmbi la remarca pe care o auzi.

– Nici chiar un rege nu poate dispune altfel decât prevăd legile divine.

Paul nu se mai putu abţine:

– Aici nu este vorba despre zei, Maiestate! Este vorba despre o boală gravă! Prinţesa Annakhatana suferă de o formă de hemofilie şi pun rămăşag că această boală e cea care curmă prea de timpuriu vieţile silfidelor!

În afara umbrei şocului dat de reacţia lui violentă, în ochii celor doi nu se zărea nicio altă reacţie.

– Respectând aceste legi ale zeilor despre care tot aud vorbindu-se, aţi ajuns să permiteţi ca doar silfidele provenind din „familii bune” să se împerecheze între ele. Aşa se face că, generaţie după generaţie, tot mai puţini jonneri au fost capabili să dezvolte caracteristicile care să îi ajute să atingă stadiul de silfidă. Şi chiar şi pe aceia i-aţi silit să se împerecheze doar între ei!

– Genele divine trebuie păstrate cu mare grijă, îi atrase atenţia regele.

– Da, Maiestate, dar zestrea genetică este tot mai slabă, deoarece ea se formează dintr-o bază extrem de restrânsă. S-a ajuns la consangvinizare, iar genele recesive se transmit de la o generaţie la alta, slăbind tot mai mult rasa jonneră. Credeţi că vă îndreptaţi spre rasa divină, dar  în realitate mergeţi în direcţia opusă!

– Explică.

În tonul regelui era o duritate ca a unei lame ascuţite. Paul oftă şi reluă, mai calm de data aceasta.

– Ouăle sunt supuse unei selecţii naturale dure. Nu supravieţuiesc decât cele care au eclozat suficient de repede, au fost destul de bine ascunse în incubator, sau au fost îndeajuns de norocoase ca să scape unui atac. Selecţia naturală continuă pe drumul către Adăpost, apoi la larve: ele se pot apăra, dar doar cele mai rezistente, inteligente şi rapide vor supravieţui suficient pentru a trece la stadiul de jonner adult. Selecţia jonnerilor adulţi este făcută de dificultăţile vieţii, ca la orice altă rasă şi poate că sistemul castelor ajută acest proces prin regulile la care un individ trebuie să se adapteze ca să rămână în viaţă. Dar la silfide totul e pus pe tavă.

Făcu o pauză scurtă.

– Totul, inclusiv îmbunătăţirea genelor. Dacă la restul jonnerilor genele pot fi îmbunătăţite prin împerecheri între persoane suficient de diferite, la silfide acest proces implică alegerea dintr-un fond genetic restrâns care, generaţie după generaţie, se restrânge tot mai mult.

Regele făcu ochii mari şi îl privi pe Vânt-Şuierând-peste-Dealuri. Acesta părea la fel de şocat, lucru rar la o persoană ca el. Luă acest gest ca pe un semn al aprobării cererii sale.

– Înţelegeţi acum de ce e nevoie ca eu să asist la naştere? Cunoştinţele mele pot fi de ajutor prinţesei! Altfel, riscă să sângereze până la moarte şi niciun zeu nu poate schimba ceva.

Uluiala regelui se transformase în bucurie.

– Dimpotrivă, zeii au schimbat totul!

– Nu înţeleg, se încruntă Paul.

– Nu este un secret pentru nimeni că prinţesa s-a îndrăgostit de tine, Paul Shepperton.

Omul simţi că roşeşte până în vârful urechilor şi îşi pironi privirile în podea.

– Dar tu nu ai răspuns avansurilor sale. Ca atare, dintr-un sentiment de frustrare, ea s-a defulat cu ajutorul persoanei care s-a arătat disponibilă.

– Lim…

– Să nu îi pomenim numele, îl opri regele cu un gest al mâinii. Gestul său constituie o trădare, dar este modul în care zeii au readus planul divin pe linia corectă. Conform celor spuse de tine, genele nepoţilor mei vor primi un aflux de gene rezistente care să corecteze parţial materialul genetic slăbit care provine de la fiica mea.

– Aşa este, Maiestate, dar…

– Genele care le vor permite să devină silfide se vor afla în ei şi, chiar dacă nu vor acţiona de la început, vor trece la generaţia următoare! continuă regele imperturbabil. Iar genele de la tatăl lor îi vor ajuta să fie mai rezistenţi la vicisitudinile stadiului de silfidă.

Îl privi cu recunoştinţă pe om.

– Şi toate astea cu ajutorul tău, Paul Shepperton! Dacă tu nu ai fi acţionat aşa cum ai făcut-o, acest miracol nu ar fi fost posibil.

– Nu puteţi pune bazele viitorului neamului pe un joc al hazardului!

– Numeşti asta joc al hazardului? Dacă lucrurile nu mergeau aşa cum au mers, puteai să o vindeci pe fata mea de boala de care suferă?

– Nu cred, dar…

– Înseamnă că nu s-a schimbat nimic în legătură cu acest lucru, dar zeii au intervenit ca lucrurile să se schimbe pentru generaţia următoare. Te-au ales pe tine, ştiind atracţia pe care o vei exercita asupra prinţesei, ducând firul evenimentelor în direcţia bună.

Lui Paul îi veni să urle împotriva acestei obsesii de a lăsa totul pe mâna hazardului, dar nu avea niciun sens să mai spună ceva.

 

 

8. Destinul

 

Abia a treia încercare de a vorbi cu prinţesa fu încununată de succes. După ce plecase de la întâlnirea cu regele din ziua precedentă făcuse o nouă tentativă să o abordeze, dar Annakhatana îl refuzase la fel ca prima dată.

Acum se uita la el cu o privire parţial amuzată, parţial melancolică. Silfida îşi expediase toate cameristele şi stătea tolănită pe un şezlong caroiat, înconjurat de ghivece cu flori. Prin fereastra deschisă pătrundeau trilurile păsărilor din grădină.

Era o atmosferă plăcută, intimă, iar asta îl ajută pe Paul să se destindă. Refuzurile prinţesei îl făcuseră să creadă că aceasta nu mai dorea să aibă de-a face cu el.

– Ia loc, Paul Shepperton! îl invită ea.

Omul se aşeză pe un fotoliu comod, aflat faţă în faţă cu şezlongul prinţesei. Câteva clipe mai târziu, o servitoare intră în încăpere păşind uşor şi lăsă pe masa transparentă o tavă cu două căni portocalii, frumos ornate. După ce se retrase la fel de discret cum intrase, prinţesa îi zâmbi omului aşa cum nu o mai făcuse vreodată. Păreau doi prieteni vechi care se întâlneau în amurgul vieţii lor pentru a-şi depăna amintirile din tinereţe.

În zilele care trecuseră de la aflarea veştii, Paul îşi pregătise un discurs elaborat, pe care îl revizuise de mai multe ori. Acum, în atmosfera aceea plăcută şi cu prinţesa atât de degajată, cuvintele îi pieriră din minte. Privi în ochii migdalaţi care străluceau pe faţa fină ca două mărgăritare. Obrajii îi erau mai rotunjiţi.şi mai îmbujoraţi decât fuseseră vreodată  La fel era şi abdomenul ei.

E frumoasă, gândi omul, dar cu glas tare nu spuse decât:

– De ce?

Prinţesa zâmbi larg, apoi arătă cu mâna împrejur.

– Ce vezi aici, Paul Shepperton?

Odaia prinţesei era mare. Tapiserii cu desene complicate acopereau pereţii, iar sculpturi şi vase ornamentale împodobeau stâlpii marmoraţi de diferite înălţimi care brăzdau podeaua mozaicată. În toată încăperea, flori exotice se împleteau între ele, deschizându-şi cupolele colorate şi înmiresmate. Mobilierul era scump, dar se încadra perfect în ansamblul încăperii, iar patul parfumat cu baldachin completa un cadru de vis.

Exact această expresie o folosi şi Paul:

– Un cadru de vis.

– Aşa este, aprobă silfida. Apoi completă: Un cadru de vis în care eu sunt prizonieră.

– Prinţesă?!

Annakhatana se ridică în şezut.

– Ce sunt eu, Paul Shepperton, dacă nu o pasăre captivă într-o colivie de aur?

– Dar, protestă Paul, toată lumea ţi se supune, prinţesă!

– Toată lumea mi se supune, dar nu mi se permite să fac nimic. Sunt ţinută sub un clopot de sticlă.

Pentru o clipă, omul se întrebă cum sunau în original expresiile „pasăre captivă într-o colivie de aur” şi „ţinută sub un clopot de sticlă”. Probabil că jonnerii aveau alţi termeni echivalenţi, dar translatorul-simbiot le adaptase limbajului cunoscut de el.

– Dar faci ce vrei! îi atrase Paul atenţia.

– Dacă mă încăpăţânez, da! admise Annakhatana. Şi, în acele situaţii, toţi cei din jur au grijă să rezolve lucrurile aşa încât, după ce îmi satisfac capriciul, să fiu tot în colivie.

Se uită tandru la om.

– Tu ai fost o adiere de libertate, Paul Shepperton. O fiinţă diferită, aparţinând unei alte culturi; mi-ai arătat lucruri noi, mi-ai făcut sufletul să tresalte, să vadă că există o întreagă lume în afara acestei colivii. M-am îndrăgostit de tine.

Ultimele cuvinte fură rostite cu schimbare de nuanţă în voce.

– Între noi nu putea fi nimic, prinţesă. Vocea omului căpătase acelaşi ton tandru: Ne desparte rasa, poziţia socială, deontologia…

– Care dintre ele contează mai mult pentru tine?

– Poftim?

Silfida repetă întrebarea.

– Poziţia socială este o problemă a societăţii voastre, nu a mea! începu Paul.

– Şi este similară cu problema societăţii voastre legată de deontologie, completă Annakhatana.

– Suntem două rase diferite, prinţesă! Culturile noastre diferă, aşa cum ai spus şi tu şi acelaşi lucru este valabil cu trupurile noastre. Avem o fiziologie diferită…

– Semănăm destul de mult, îl întrerupse silfida.

– Prinţesă, numărul nostru de cromozomi diferă, iar organele noastre sexuale nu se potrivesc.

Annakhatana tresări auzind o exprimare aşa de directă, dar apoi contraatacă:

– Dar ce poţi spune despre sufletele noastre?

– Eu… Paul ezită. Să nu mă înţelegi greşit, prinţesă; mă simt foarte bine în prezenţa ta, pot spune chiar că sunt fascinat de tine. Dar nu pot spune că simt pentru tine dragoste, aşa cum am simţit faţă de femeile umane. Mă simt atras, dar e ceva între exoti…

– Opreşte-te, Paul Shepperton!

Cuvintele lui Paul păreau că o afectaseră, stricându-i buna dispoziţie.

– Ştiu ce s-a petrecut între noi. Nu poţi nega sentimentele, asta dacă nu cumva rasele noastre sunt chiar aşa de diferite, ceea ce nu cred. Tonul ei deveni iritat: Cum explici ce s-a petrecut în noaptea aceea?

Nu era nevoie să specifice la care moment anume făcea referire.

– Era magie în aer, cum spunem noi, oamenii! recunoscu Paul. Dar doar atât.

Annakhatana se înfurie.

– Nu ştiu ce încerci să faci, Paul Shepperton! Să par o proastă? Oare în cultura voastră iubirea implică umilirea partenerului?

– Prinţesă, dar nu e vorba despre aşa ceva! Nu caut să te umilesc în vreun fel, dar noi doi nu am fost parteneri! M-aş bucura să mă consideri un prieten, aş…

– Taci! strigă silfida şi se ridică în picioare.

Acum se vedea mult mai clar abdomenul umflat. Prinţesa făcu furioasă câţiva paşi spre fereastră şi rămase cu ochii aţintiţi în zare. Omul stătu în continuare pe scaun, simţindu-se extrem de inconfortabil. Se strădui să găsească ceva de spus ca să treacă peste acel moment tensionat, dar prinţesa i-o luă înainte. Trase adânc aer în piept şi se întoarse la şezlong, aşezându-se cu grijă. Părea că îşi revenise, dar ochii migdalaţi străluceau ca şi cum ar fi lăcrimat.

– Nu are rost să ne certăm, Paul Shepperton. Eu ştiu ce a fost, tu nu ai decât să te minţi cum vrei. Văzând că omul e pe cale să replice, ridică mâna într-un gest poruncitor: Nu mă întrerupe! Voi păstra în sufletul meu ceea ce a fost frumos, un vis de libertate. Şi mă voi bucura de privilegiul de a deveni mamă.

– Nu ştiu dacă acest pas a fost o decizie bună, prinţesă!

– Aşa este; aş fi vrut să pot face acest pas cu tine. Dar nu s-a putut, din cauză că tu preferi să te minţi şi, din ce am înţeles acum de la tine, din cauză că ne despart diferenţe fiziologice insurmontabile. Aşa că am profitat de cineva care a fost disponibil.

– Cineva care e mult sub nivelul tău, îi atrase atenţia omul.

– Toţi sunteţi sub nivelul meu, dacă e să o luăm aşa. Şi pe toţi vă invidiez pentru libertatea pe care o aveţi din acest motiv. Limbă-Dulce mi-a oferit ceea ce îmi doream.

Paul se strâmbă.

– Aceasta nu este cea mai mare problemă, prinţesă! Nu îţi ascund că, din cauza sănătăţii tale precare, naşterea va reprezenta un risc foarte mare pentru tine.

– Bucuria de a fi mamă merită orice sacrificiu.

– Chiar şi al vieţii?

Întrebarea îi scăpă de pe buze fără voie. Prinţesa tresări, dar suportă destul de bine vestea.

– Chiar şi acesta, admise ea cu glas blând. Eşti mascul, Paul Shepperton, şi nu poţi înţelege ce sentiment minunat este acela de a fi mamă!

Rămaseră tăcuţi, ascultând trilul păsărilor din grădină. Paul se gândi că prezenţa lui acolo devenea deja inoportună; se spuseseră prea multe lucruri care ar fi fost mai bine să rămână ascunse. Prinţesa dorea să mai afle ceva şi, după câteva clipe de ezitare, îl întrebă:

– Problemele mele de sănătate… Există vreun risc ca ele să se transmită şi copiilor mei?

Omul îi explică cât mai concis descoperirile sale, cele despre care îl informase şi pe rege. Pe măsură ce povestea, chipul prinţesei trecu de la îngrijorare la uimire, apoi la fericire.

– Dacă cele povestite de tine sunt adevărate, atunci sacrificiul vieţii mele este cel mai bun lucru care se poate întâmpla!

Paul o privi mirat, încercând să înţeleagă cu adevărat miracolul care adusese în ochii prinţesei acea stare de fericire pură. Annakhatana îşi puse palmele pe mâna omului şi îi vorbi duios:

– Mulţumesc pentru tot ce ai făcut şi ai reprezentat pentru mine, Paul
Shepperton. Îmi pare rău că tu nu ai simţit pentru mine ce simt eu pentru tine şi îţi doresc să întâlneşti persoana faţă de care să simţi astfel. Acum însă, cred că drumurile noastre se despart.

– Voi veni să te văd în fie…, începu Paul.

Prinţesa îi puse palma pe buze, întrerupându-l.

– Nu. E mai bine aşa.

Paul căută un argument ca să o contrazică, apoi îşi dădu seama că nu avea sens. Nu reuşea să înţeleagă contradicţia între căldura cu care îl privea Annakhatana, tandreţea cu care îl ţinea de mână şi cuvintele prin care o îndepărta de ea.

Încuviinţă tăcut.

– Adio, Paul Shepperton!

 

* * *

Dimineaţa execuţiei era plină de primele semne ale toamnei. Ceaţa acoperea răsăritul soarelui şi o bură fină împungea feţele celor prezenţi. Era mai răcoare decât în alte dimineţi, iar Paul observă că gărzile purtau mantale pe umeri.

Limbă-Dulce ieşi în curte tânguindu-se, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare şi escortat de patru gărzi. Când dădu cu ochii de Paul, se aruncă în genunchi.

– Stăpâne, ce soartă crudă s-a jucat cu viaţa mea?

Nu erau întocmai cuvintele la care se aştepta omul.

– Ce a fost a fost, Limbă-Dulce! Îmi pare rău că s-a ajuns aici, dar îţi mulţumesc pentru modul în care m-ai servit.

Paul se gândise mult la ce ar fi fost mai potrivit să spună în acele momente. În cele din urmă se oprise la aceste fraze, deşi i se păreau lipsite de sentiment.

– Grija Domnului pentru mine mă copleşeşte, stăpâne! rosti jonnerul cu lacrimi în ochi. Pot muri liniştit ştiind că Domnul Va avea grijă de familia mea.

Era un aspect surprinzător al lucrurilor, pe care omul îl ignorase. Îşi aduse aminte de discuţia purtată cu Vânt-Şuierând-peste-Dealuri şi se folosi de cele aflate.

– Familia ta va fi înnobilată, Limbă-Dulce!

Jonnerul îşi ridică faţa spre cerul întunecat şi strigă:

– Mulţumesc zeilor pentru mila lor! Viaţa mea nu a fost în zadar!

Privi din nou spre om.

– Domnul a fost un Stăpân bun şi îmi pare rău că nu-L mai pot sluji. Dar îndatoririle mele vor fi preluate de fiul meu cel mai mare, care se va achita de ele la fel ca mine.

– Oh!

Doar atât mai reuşi Paul să spună. După cum se vedea, nu avea şanse să scape odată cu moartea lui Limbă-Dulce. Iar dacă fiul îi semăna tatălui, conturile sale urmau să fie serios ameninţate.

Nu se putu îndura să respingă acest dar făcut de un condamnat, aşa încât aprobă uşor din cap. Oricum era posibil ca, odată cu plecarea lui de pe planetă, tânărul jonner să nu mai fie dornic să-l însoţească. Mulţumit, jonnerul se ridică în picioare şi îşi urmă gărzile către faleza cu margini acuţite care se căsca în faţa mulţimii adunate. Acolo îl aştepta un preot în haine ţipătoare, care rosti o litanie lungă, presărată cu tânguirile condamnatului. Când totul luă sfârşit, gărzile îi desfăcură lanţurile şi îl împinseră în prăpastie fără ezitare.

Paul simţi fiori pe şira spinării în faţa strigătul care se pierdu în ceaţă. Când nu se mai auzi nici măcar ecoul lui, privi dezorientat către mulţimea care începea să se destrame. Într-un colţ văzu agitaţie şi translatorul-simbiot îl informă că cineva adusese vestea intrării prinţesei în travaliu.

Regele se apropie de el şi îi puse mâna pe braţ.

– Vrei să mă însoţeşti într-o rugă, Paul Shepperton?

Era o cerere neobişnuită, care îl puse în încurcătură pe om.

– Maiestate, eu nu cred în zei.

– Nu contează, zâmbi trist regele. Ruga e la fel de bună indiferent dacă vine din partea unui practicant, sau a unui necredincios.

– Chiar şi aşa, eu cred că…

Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îl întrerupse:

– Pentru domnia ta e ciudat cum putem noi să vedem mâna zeilor în toate evenimentele. Pentru noi, e ciudat cum domnia ta poate crede că lucrurile care se leagă într-un mod aşa de armonios ar putea fi un joc al hazardului. Poate că „mâna zeilor” şi „jocul hazardului” sunt două expresii diferite pentru a exprima acelaşi lucru.

– Poate, răspunse Paul cu jumătate de gură. Dar eu sunt învăţat să nu las lucrurile în voia hazardului, ci să fac tot ce pot ca să rezolv problemele. Iar în cazul de faţă am eşuat; nu am putut să o salvez pe prinţesa Annakhatana şi nici nu mi se dă voie să încerc.

– Dar acţiunile tale au salvat viitorul neamului meu, interveni regele. Mi se pare un târg cinstit.

Noaptea-care-Ucide era apăsat de durerea pierderii iminente a fiicei sale, dar dincolo de acest înveliş se afla un sentiment de împăcare.

– Acum tot ce putem face este să ne rugăm zeilor să o protejeze pe Annakhatana, completă el. Dacă zeii doresc, orice miracol devine posibil. Ezită o clipă, apoi întrebă: Paul Shepperton, crezi că poţi să-i faci hatârul unui prieten, alăturându-te rugii sale de a-i fi salvată lumina ochilor?

Omul fu surprins de perspectiva din care privea regele problema. Ezită, iar regele profită de ocazie pentru a completa:

– Te rog.

Era deja prea mult, iar Paul dădu tulburat din cap.

– Sigur, Maiestate! Este… o onoare deosebită.

Regele îi mulţumi printr-un zâmbet, apoi se răsuci şi porni cu paşi apăsaţi spre capela castelului.

 

SFÂRŞIT

 

[1] Gurta X reprezintă numele sub care este cunoscută planeta în univers, în timp ce Umbra-Răsăritului este numele folosit de jonneri