poeme de Michael Heller

traducere & prezentare de Raluca Tanasescu
click here for the English version

 

MICHAEL HELLER (n. 1937) este un poet american obiectivist, cu origini evreiești și românești, care a publicat peste douăzeci de volume de poezie, eseuri și memorii. Cel mai recent volum al său este This Constellation Is A Name: Collected Poems 1965-2010. Printre volumele sale recente se numără: Eschaton (2009) – poeme și Beckmann Variations & Other Poems, o lucrare în poezie și proză (2010). Colecția sa de eseuri despre George Oppen, Speaking the Estranged, a apărut în 2008, iar în 2012 s-a republicat, într-o variantă revăzută și adăugită. Heller este un poet recunoscut și premiat de nenumărate ori în Statele Unite cu premii de la The New School for Social Research, Poetry in Public Places, the New York State CAPS Fellowship in Poetry, The Poetry Society of America, New York Foundation on the Arts, The National Endowment for the Humanities și The Fund for Poetry. A predat timp de mulți ani la catedra de engleză a New York University, Naropa University, The New School, San Francisco State University, Notre Dame și altele. Lucrările sale academice se află catalogate la biblioteca Universității Stanford.

 

 

Autobiographia

 

 

Nu ți s-a dat un text? Pentru a onora congregația, sonul dulce al orgii,

murmurul cantorului, carte de imnuri din estul Europei, pași de sunet de fugă

 

dar împovărați de dezgust (bucurie într-altă zi), istorie prefăcută

în plângere peste plângere, să fii dus spre bărbăție, să ți se-aducă durerea celuilalt.

 

Mai devreme, Șekina dusă în exil. Aproape tot acel secol n-a văzut

dragoste, ci putere, cruzime, fața râzândă în soare.

 

Ce ai face dacă nu ai fi prins în lucruri ca toți ceilalți,

ci doar ai merge să cumperi lapte sau pâine, cu raiul deasupra, pământul dedesubt,

 

să vizitezi străzile vechi, semințele mășcate ale ulmului, care zac peste dalele drumului,

turiștii viermuind și Atlanticul de dincolo de pod strălucitor ca tăietura unei săbii.

 

Salin, solvent, salve, această artă ce arde în metal primar. Ce îl poartă pe cel

ce vrea să cânte un imn, dacă nu volburele limbii—niciodată cuvântul pur—

 

bulboane și ochiuri de apă la reflux, morfologie, voința țesută în ele ca un ocean

în matca sa, rimând cu muncile valurilor lui. Cercul cuvântului s-a abătut

 

zădărniciile orașului în spațiu, un ecou ce sare din vitrine în turle,

stingându-se spre muțenie—urechea în căuș, ca să prinzi golul, traducerea

 

înspre Paradisul de care a fugit vorbirea. Pune jos cârpa asta, zise rabinul.

Acoperă textul și pune-i capacul. Nu trăi nici în alb, nici în negru.

 

Depărtează-te de sulul ridicat deasupra pământului, privește spre albastrul nesfârșit,

spre țesătura ingenioasă a norilor. Trăiește drept. Aparența

 

va fi durerea și mentorul tău. Stai pe prag, nu în Arcă.

Iar mai târziu, te duci iar să smulgi un cuvânt din țesătură,

 

lamé, argintie, magenta-închis, modele în labirint peste falduri, linii și margini,

și dedesubt, ca și cum ai simți-o prin carne, structura delicată

 

a literelor beta și vav pe pergament, înăuntrul și înafara secretelor.

 

 

Despre o vorbă de-ale lui Milosz

 

El nu a fost dezmoștenit,
pentru că încă nu și-a găsit o casă

 

 

El și-a regăsit viața amețitoare, cuvintele

pe calea posibilității ademenitoare a limbii,

 

da, la fel ca sunetul unui riff peste un riff,

nu se poate dezintegra. Istoria a mânjit-o.

 

El n-are manual, deci trebuie să compenseze,

săpând printre amintiri, dacă nu după melodie,

 

atunci după ceva vibrând în armonice joase.

Îl paște falsul cu cel puțin o jumătate de notă—aici apare jargonul,

 

iubire—o chestie ca un sictir sau un șuier. A fi e

incomplet; doar îngerii știu cum să zboare acasă.

 

Și totuși, odată ce situația disperată devine clară, el simte

un fel de fericire.

 

*

 

Mai târziu, cuvintele dislocate-au luat foc, silabe arzând

pentru a enunța numele mamei moarte.

 

(Marta suna pe atunci ca “maică-ta”)

 

Oare nu asemenea ecouri au clădit orașul în care trăiește,

cușca-n care se-nvârte acum ca pantera lui Rilke?

 

El n-a fost dezmoștenit.

 

El n-a fost strămutat

 

El e sentimental, deci poate rosti o vorbă ca și sum i-ar plesni inima

 

Cel mai rău e să simți că numai ironia poate salva

 

Cel mai rău e să simți numai ironie.

 

 

Prelegere cu Celan

 

Câți știu

că numărul creaturilor e nesfârșit?

 

Știu atât de mulți,

că-n întrebările lor încape doar un icnet.

 

Toată acea plenitudine—

ce nu prind coajă odată,

 

grilajul durerii

ce persistă în amintire.

 

Ce ne eliberează

înlăuntrul semnului și binecuvântează șuvoiul de cuvinte

 

fără nicio opreliște?

Nu literatura, care este numai pentru aceia care

 

se simt acasă în lume

în timp ce aeru-i prins în vasul sigilat,

 

ținut în conținutul

nostru, în legătura noastră cu pământul.

 

Limbaj omnivor,

sintaxă a realului, strecurată în materie,

 

mai greu de citit

decât îngerul talmudic. Deci ce fluturi

 

negri de-ntristare

spre această frunză, această floare? Deja

 

ai trecut

dincolo de trecut și viitor, într-o stranie muțenie

 

aproape de vorbire,

și cumplită, și profetică – restul e folos

 

și ratare. Iar acum,

opera ajunge sălaș pentru cuvânt,

 

se-aseamănă vieților

atingând istoria unei rime între pământ și moarte.

 

 

Un dialog de o oarecare importanță

 

 

Mâna cuiva. Viața ei toată.

Lucruri mărunte vrea s-apuce.

 

mâna care se mișcă s-atingă,

dinainte să miște, desprinsă de minte,

cine-o conduce, atunci?

 

Sfârcul ei. Firmitură. Colț de șervețel îndoit.

Sigur că există un farmec în a frământa pâinea

în boțuri mici și tari și-n a le azvârli din

buricele degetolor la rațele ce măcăie.

 

este ea doar un emisar,

mișcarea unei inimi în zbor,

care, într-un decor exterior, indică locul

unde vrea să se-adăpostească?

 

Adesea, sunt prins într-o plăcere incredibilă,

în legătura sălbatică pe care un lucru o face între

degetul meu mare și arătător, ca și cum ar fi cu disperare vii

într-un fel de dans electrizant. Ouroboros își gustă propria coadă,

 

dragoste de sine? sinele dragostei?

cine conduce o mână cunoaște

groaza prinderii.

 

dar eu am făcut zeități

din scamele covoarelor,

din granule metalice și din biluțe de muci,

dar mai ales din șuruburi de ochelari pierdute.