Voinţa de a crede nu este o voinţă de adevăr

(de la ateism la agnosticism şi înapoi) [II]
[Francis S. Collins, Limbajul lui Dumnezeu – Un om de ştiinţă aduce dovezi în sprijinul credinţei, traducerea de Silvia Palade, Curtea Veche, 2009]

de Ştefan Bolea
for the English version click here

 
Demersul lui Collins este circular (A => B, B => A) şi poate fi demontat printr-o imagine nietzscheană: „Când ascunzi ceva într-un tufiş, căutându-l apoi în acelaşi loc şi găsindu-l (s.m.), căutarea şi găsirea nu merită să fie elogiate. Dar exact aşa stau lucrurile legate de căutarea şi aflarea «adevărului» în domeniul raţiunii.” Collins îşi propune să ajungă la o demonstraţie raţională a existenţei lui Dumnezeu prin mijlocirea ipotezelor ştiinţifice. Titlul cărţii sale este un eufemism pentru o banalitate nedemonstrabilă: „Dacă un om de ştiinţă arată că există Dumnezeu, înseamnă că el ştie despre ce e vorba.” În realitate, demersul lui Collins este cu totul altul: „Cred în Dumnezeu, deci trebuie să-l găsesc oriunde, chiar şi în ştiinţă.” Ca în geometrie, rezultatul e dat înainte, trebuie doar „confirmat” printr-o demonstraţie elegantă.

Din punct de vedere psihologic, care este valoarea cognitivă a unui demers, care porneşte de la A=A, trece prin A=? şi ajunge tot la A=A? Acel ? este ipotetic şi practic inexistent. Îmi pare rău, dar când regăsesc ceea ce am ascuns în tufiş (cine a ascuns? eu?), nu mă pot bucura sau mira, dacă îmi păstrez memoria şi atenţia intacte. Ateii care devin persoane religioase cred pentru că vor să creadă, sunt convinşi pentru că au vrut să se lase convinşi: este doar efectul unei autosugestii controlate. Dacă, însă, ne racordăm la lacune şi cezuri, credinţa (nu voinţa de adevăr) va suferi din pricina discontinuităţilor.

Schema este următoarea:

a)      Dumnezeu există. (O constatare autoritară, constrângătoare.)

b)      Ştiinţa este caracterizată prin căutarea adevărului.

c)      Deci, trebuie să demonstrăm ştiinţific adevărul existenţei lui Dumnezeu.

Dar cum demonstrezi a)? Prin mijloace ştiinţifice şi filosofice, este imposibil să dovedeşti a) (cât şi non-a)). De aceea, se recurge la biografie (dar şi un ateu poate folosi această cale – v. biografia lui Beauvoir). Se ajunge la o mutare aporetică a credinţei în zona bunului plac, în teritoriul înclinaţiilor:

1. Personajul lui Lampedusa crede în Dumnezeu datorită constatării matematice a preeminenţei ordinii universale.
2. Tyler Durden, freudian, constată că „Our fathers were models for God”.
3. Un sartrian poate constata inexistenţa lui Dumnezeu, invers decât prinţul Fabrizio Salina, pe baza contingenţei şi a imensei arbitrarietăţi universale: nimic nu pare necesar.
4. Un discipol al lui Eliade va observa că exigenţa semnelor şi directeţea coincidenţelor sugerează voinţa divină.

Oricum am lua-o, problema teodiceei pune credincioşilor cea mai gravă problemă: de ce suferinţa loveşte arbitrar în oricine, bun sau rău? Pe principiul „if you can’t beat them, join them” (la fel cum o traumă majoră duce la nevroză), credinţa te duce în teritoriul iraţionalului. Credinţa este un sindrom Stockholm, în care Prometeu se îndrăgosteşte de Zeus. Problema suferinţei conduce fie la ipoteza unui demiurg rău, fie la cea a unui zei lipsit de atributul atotputerniciei. Decât să conferim aceste două trăsături lui Dumnezeu (răutatea, incapacitatea), mai bine am renunţa complet la el.