Poliţistul ca preot

[Daniel Sur, Poliţistul lui Dumnezeu, Ideea Europeană, Bucureşti, 2012]
(de la ateism la agnosticism şi înapoi) [V]

de Ştefan Bolea
 
click here for the English version

 

„Hai, ia banii că te bag la beci.”
Copilul îmi răspunde: „Eşti poliţist? Atunci nu vreau nici un ban. Nu iau bani de la oameni care e mai jegoşi ca mine!”

 

1. Profesiunea de poliţist este una din cele mai dispreţuite. Când te gândeşti la „corupţie”, vezi imediat poza unui politician şi cea a unui poliţist. Violenţa statului, violenţa de dreapta este iar apanajul poliţiei. Când te gândeşti la „abuz”, vezi imediat fălcile unui poliţist. Completându-l pe Orwell, am putea spune că „sticletele” este o combinaţie de porc şi de pitbull!

 

2. Ca să scrii despre poliţie, trebuie să ai o etică de dreapta, uşor fascistă: „Îmi simt inima caldă, mândră şi crudă cu cei slabi. Ce să fac? Îi urăsc pe ţărani, pe săraci şi cerşetori.” (123) Avem, aşadar, un punct de vedere anti-anarhist, ca să mă exprim printr-o dublă negaţie. Unul neo-nietzschean, de asemenea, gândindu-ne la acel Herdenmoral din Genealogia moralei. Cum am mai spus, şi o nuanţă de fascism autohton: ne referim acum la majuscula Căpitanului, probabil personajul esenţial al cărţii, care aminteşte de „prietenul” din tinereţea lui Cioran, Codreanu.

 

3. Iată doar patru din motivele pentru care îi dispreţium by default pe poliţişti (voinţa de putere, arghirofilia, abuzul, corupţia):

„Toţi poliţiştii visează să-şi bată, fără teamă, clienţii …

Toţi poliţiştii visează la şpăgi …

Toţi poliţiştii visează să pună mâna pe un post care nu li se cuvine.

Toţi poliţiştii visează la trădări şi câştig …” (29)

 

4. Romanul este scris cu o anumită delicateţe, care ne aminteşte de faptul că autorul lui a debutat ca poet: „Uitarea nu apucase să-şi întindă crusta fină peste amintirea ultimelor întâmplări, aşa cum se întinde pojghiţa albă peste laptele fiert.” (47) De altfel, nu avem cum să uităm că Sur s-a remarcat ca filosof, semnând în paginile acestei reviste, nişte articole excepţionale (http://egophobia.ro/4/filosofie.htm#1, http://egophobia.ro/5/filosofie.htm#1). Să reflectăm puţin la această idee, care postulează ura ca epistemologie: „N-ai cum să pătrunzi un om pe care nu-l urăşti. Cu cât îl urăşti mai mult, cu atât îl înţelegi mai bine.” (91)

 

5. De departe, cea mai puternică idee a romanului este alăturarea dintre poliţie şi preoţie: poliţiştii sunt spiritualizaţi, uzurpează privilegiile şi obligaţiile castei preoţeşti. Această paralelă este schiţată (timid) chiar de la începutul romanului: „Mă numesc Gigu şi sunt poliţist. Mama crede că aşa mi-a fost scris în marea carte a vieţii, să fiu poliţist şi că, deşi totul pare împotriva mea (s.m.), Dumnezeu are compasiune pentru mine şi mă va ajuta.” (7) Un fel de „singur (dar cu Dumnezeu) împotriva lumii”. Nu este aceasta atitudinea celor care se rup de lume, care aleg pustiul? „Nici o diferenţă etică, geografică sau culturală nu anihilează marea diferenţă dintre a fi în lume şi a fi în Dumnezeu” (Nicolae Turcan).

 

6. Această analogie dintre poliţist şi preot nu poate să nu fie blasfematoare. Apar personaje ca cerşetorul numit Dumitru Dumnezeu, care exclamă: „Eu am grijă de voi toţi … Chiar şi de poliţişti!” Mai mult, într-o transă, Căpitanul pare să refacă conexiunea romantică dintre Nietzsche şi Baudelaire, dintre „Dumnezeu a murit” şi „Eu sunt Satan”: „L-am visat pe Căpitan îmbrăcat în cerşetor, neras de câteva luni, strigând blesteme şi invocând spiritele … «Dumnezeu nu mai e cel mai puternic», strigă el. «A fost odată, demult, dar acum e o epavă. Au fost vremuri perfecte pentru el, pe vremea când bunicul bunicului meu era băiat. Acum trăieşte în mizerie. Până la urmă, tot se va găsi cineva să-i ia locul. Poate chiar eu îi voi lua locul. Dumnezeu nu mai e cel mai puternic.»” (123-124)

 

7. Ca să întăresc această teză, a corespondenţei dintre poliţist şi preot, fac trimitere la discursul esenţial al cărţii (ţinut bineînţeles de Căpitan) , la posibilul centru al romanului: „Bă, eu cred că viaţa noastră depăşeşte de multe ori filmul. Şi noi avem de toate: iubim, divorţăm, mai tragem la măsea, mai futem o coardă, o mai luăm pe coajă, facem copii şi, din când în când, suntem ucişi. Aşa cum păţesc toţi eroii din filme. Doar că noi suntem pe nedrept dispreţuiţi. (s.m.) Aşa cum evreii l-au dispreţuit pe Isus. De aceea, bă, lacrimile unui poliţist sunt asemenea picăturilor de sânge sfânt. Sunt vărsate pentru mântuirea lumii. Până la urmă, lumea va afla adevărul pe care îl ştim deja: noi suntem soldaţii Lui, nu popii. La fel ca şi Isus, poliţistul nu stă ascuns în vreo biserică, ci este acolo unde civilul are nevoie. Revin şi arăt, este greşit să spui că un film poliţist este unul de acţiune, ci un film religios!” (138) Înţelegem, astfel, că poliţistul (în viziunea lui Sur) e mai mult decât preot, e totodată supraom, gardian în Republica lui Platon şi cavaler al Ordinului Asasinilor. Lacrimile unui poliţist sunt Graal … Poliţistul este, la fel ca Isus, pe drum, gata să se jertfească … Secţia este biserică şi puşcăria – iad … Poliţistul lui Dumnezeu este Dumnezeu.

 

8. În încheiere, să subliniez şi nişte puncte mai slabe ale cărţii. Cartea este un fals thriller oniric, din care lipseşte (aproape cu desăvârşire) acţiunea. Personajul Gicu este prea solipsist, aflăm mai multe despre viaţa sa interioară decât despre In-der-Welt-Sein-ul său. Gigu este un poet, incapabil să creeze tramă. Ar fi fost mai interesant ca acţiunea să fie desfăşurată pe două planuri, în aşa fel încât Căpitanul (un adevărat Mephisto) să fie pus în valoare, deoarece este cel mai ofertant personaj.  Dacă n-ar exista triunghiul amoros Gigu–Lidia–Căpitan, care ocupă numai 20% din „filmul” cărţii, am putea spune despre Poliţistul lui Dumnezeu, ce s-a spus despre capodopera lui Huysmans, că este un „roman fără intrigă”.

1 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro The Policeman as a Priest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.