(phobia perennis)
de David Mândruț
Articolul nostru vrea să trateze conceptul de distanță. Acest concept nu a fost teoretizat propriu-zis de vreun filosof în sensul în care o facem noi până la textul lui Buber din 1951, care se intitulează „Distance and Relation”, text de maturitate, în care el pornind de la Eu și Tu din 1923, dezvoltă teoriile sale anterioare și le trece la un nivel mai avansat de aplicabilitate. Trebuie să menționăm faptul că acest text este unul dintre cele mai importante dintre scrierile târzii ale lui Buber, fiindcă anticipează toată temele care vor fi dezvoltate în antropologia sa târzie. Aici menționăm conceptul de confirmare, making-present etc.
Vom analiza foarte pe scurt textul lui Buber, pentru a vedea care sunt corzile esențiale pe care acesta le atinge în demersul său. Pentru teologul evreu, intrarea într-o relație este o mișcare care are loc în doi pași distincți, unul determinându-l pe celălalt, dar nu într-un sens strict temporal. Prima mișcare se numește a lua distanță efectivă, iar cea de a doua este chiar intrarea într-o relație. Buber numește distanța Urdistanz, respectiv distanță fundamentală, distanță care trebuie să fie surmontată de om pentru a intra în relație.
Buber atacă biologismul, mai ales pe Uexküll, și anume conceptul său de Umwelt. Buber ne spune că e mai impropriu să vorbim despre o lume a animalului, cum vorbim despre o lume a omului. Deja știm de la Heidegger, respectiv de la Aristotel că doar omul are lume, prin faptul de a fi în lume. Așadar, filosoful evreu susține mai degrabă că ar trebui să vorbim despre un tărâm animal, nu despre o lume animală. Inovația adusă de Buber constă în faptul că a integrat procesul distanțării în viața omului, opunând-o vieții animale, care de la Heidegger știm că e o viața acaparată și captivată. Așadar, dezvoltând considerațiile lui Buber într-o direcție mai neortodoxă am putea considera că prima maimuță care a luat distanță față de creanga de care se legăna (realizăm că exemplul este ludic) și a considerat creanga aceea ca pe o posibilă armă a fost primul homo faber. Cumva, iar acesta este argumentul nostru, distanța este legată de funcția lui ca și cum, pe scurt, când luăm distanță față de un obiect ne imaginăm cum ar fi el, ca și cum, dacă l-am considera în potențialitate și nu în actualitate. Vom vedea că acest demers de la ca și cum va fi un prim pas în demersul de vindecare psihoterapeutic. Desigur, operația aceasta necesită un efort de imaginație. Funcția lui ca și cum a fost dezvoltată de Hans Vaihinger și se referă chiar la acest fapt, de a privit un obiect într-o postură paralelă, diferită față de cea actuală. Revenind la exemplul nostru cu maimuța, ca și cum-ul ar consta în distanța luată de maimuță prin care aceasta nu vede creanga ca o extensie a arborelui, ci ca o componentă care poate fi utilizată independent de ansamblul care este copacul, i.e. ca o armă. Deja am anticipat un pic argumentul nostru principal, anume că distanța face posiblilă (enables) funcția lui ca și cum. Nu vom analiza acum conceptele buberiene de making-present și de confirmare, fiindcă am făcut-o în altă parte, ne oprim în demersul nostru curent doar să le menționăm.
Primul filosof care a vorbit explicit de distanță, într-un sens nu atât ontologic, cât fizic, a fost Artistotel în Despre suflet, care foarte riguros susține faptul că avem nevoie de distanță, i.e. de un intermediar pentru a face percepția posibilă. De exemplu, între mine și mărul de pe masă trebuie să existe o distanță pentru a îl putea percepe; în momentul în care îmi lipesc mărul de ochi, deja nu îl mai văd. Teoria aristotelică se pretează și la o interpretare buberiană, anume la faptul că avem nevoie inclusiv de o distanță fizică pentru a intra în relație cu Celălalt.
Un alt filosof care a anticipat conceptul de distanță doar implicit este Kierkegaard, care în jurnalul său ne spunea că trebuie să fim obiectivi față de noi înșine și subiectivi față de ceilalți. Deja Kierkegaard atacă conceptul principal pe care vrem și noi să îl enunțăm, anume distanța față de sine. Această obiectivitate față de sine kierkegaardiană ar fi chiar distanța pe care omul o ia față de sine însuși pentru a face posibilă reflecția.
Deja în punctul acesta ajungem la teoriile unui alt filosof existențialist, anume Sartre, care făcea distincția dintre o conștiință reflexivă și o conștiință nereflexivă, implicită am putea spune. Ne vom prevala în continuare de exemplul lui Sartre. Când scriu articolul pe care vreau să îl public sunt cumva concentrat implicit la ceea ce fac, din pricina simplului act de a fi aici și acum scriind, dar eu pot simultan să iau distanță față de mine, iar în timp ce scriu să reflectez la simplul act de a scrie, al scriiturii. Pe scurt inconștiența ar ține mai degrabă de conștiința nereflexivă, chiar dacă Sartre respinge conceptul freudian de inconștient, iar distanța ar ține mai degrabă de conștiința reflexivă. Pe scurt, prin intermediul conștiinței reflexive luăm distanță față de noi înșine, oricât de paradoxal ar suna asta, și facem disponibilă funcția lui ca și cum. Vom vedea că exact această distanță e cea de care are nevoie suferindul în unele psihopatologii.
Revenind la Kierkegaard, el anticipează culmea, și opusul distanței, adică procesul prin care suntem încapsulați în sine și nu putem ieși. Kierkegaard numește aceasta închidere în sine, sau repliere în sine, și este un termen care apare în Conceptul de angoasă legat de dimensiunea demonică, adică a anxietății de bine. Vom vedeam cum această repliere în sine e simptomatică pentru unele psihopatologii, cum ar fi depresia, de exemplu.
Îl mai menționăm în trecere și pe Gadamer, care ne vorbește în Adevăr și metodă despre o distanță estetică. Putem într-o formă poetico-hegeliană (fiindcă Gadamer a fost influențat masiv de Hegel) să sugerăm că putem intra în relație cu opera de artă, doar când luăm distanță față de lumea ambiantă (Umwelt). Această distanțare față de lumea ambiantă ar fi mai degrabă o alienare, tot, în sensul lui Hegel, decât o distanțare psihologică.
Ne îndreptăm încet spre cea de a doua parte a textului nostru, în care încercăm să aplicăm conceptul de distanță asupra psihopatologiei, în special asupra tulburării obsesiv compulsive și asupra depresiei. Foarte corect observă Henri Maldiney că melancolicul e incapabil de protenție, iar maniacul de retenție, într-un sens husserlian, bineînțeles. Putem și noi afirma la rând că aceste două forme de psihopatologie sunt incapabile de distanță. Pe scurt, atât obsesionalul, cât și depresivul nu pot să se obiectiveze, în sensul de a se pune la persoana a 3-a și să înceapă reflecția sau chiar funcția lui ca și cum. Vorbim aici de o repliere în sine, în sensul că atât obsesivul, cât și depresivul sunt incapabili de a lua distanță față de sine, din cauza faptului că aceștia sunt permanent cuprinși de gândurile specifice propriilor lumi, de niște gânduri angoasante, aceștia fiind efectiv acaparați, captivați de lumile lor proprii. Putem vorbi în acest sens de un model de eternă reîntoarcere a aceluiași (gând angoasant), în cazul obsesionalității sau a depresiei.
Este de datoria psihoterapeutului să aplice conceptul buberian de vindecare prin întâlnire, a cărui funcție primordială este confirmarea Celuilalt (mediată de faptul de a fi prezent pentru Celălalt), nu atât în actualitatea sa, cât în potență. Prin confirmarea psihoterapeutului și prin travaliul terapeutic trebuie ca pacientul să reușească să ia distanță față de sine și să permită funcției ca și cum să își facă treaba. Acest ca și cum din cadrul psihoterapiei are funcția unei proiecții în viitor, prin care pacientului îi e confirmat faptul că ameliorarea e posibilă, pe scurt că acesta poate fi și altfel în afară de bolnav, poate fi și sănătos, creativ etc. Din cauza replierii în sine, pacientul e închis efectiv față de orice eveniment și față de orice posibilitate exterioară. Chiar Kierkegaard anticipează foarte corect două modalități prin care individul poate lua distanță față de sine. Cele două modalități de a lua distanță față de sine reprezintă chiar cele două confinii, respectiv ironia și umorul, prima se află la granița dintre estetic și etic, iar cea de a doua dintre etic și religios.
Dacă pacientul reușește să ajungă într-un punct în care să se prevaleze de auto-ironie și de umor deja acesta este un semn al ameliorării condiției sale, un semn conform căruia acesta a reușit să ia distanță față de sine, adică să acceadă la conștiința reflexivă, la obiectivitatea prin persoana a treia, prin care putem să ne imaginăm cum ar fi (ca și cum) nu am fi de fapt bolnavi. Totul necesită un exercițiu de imaginație, iar acesta e necesar în travaliul terapeutic. Știm deja de la Kant, că în cazul umorului, acesta ar fi un semn de sănătate. Atât obsesionalul, cât și depresivul trăiesc aproape exclusiv în lumea lor, în Eigenwelt, o lume a gândurilor sumbre am putea spune. Confirmarea are rolul de a releva faptul că de fapt bolnavul are acces și la celelalte lumi, fie acestea Umwelt-ul, Mitwelt-ul sau chiar Überwelt-ul, toate cele trei venind cu valorile și emoțiile sale specifice.
Am încercat în cele de mai sus să demonstrăm importanța conceptului de distanță în filosofie, dar și într-o oarecare măsură într-un scenariu terapeutic. Am legat de asemenea, conceptul buberian de distanță de funcția lui ca și cum. Ce am teoretizat mai sus, recunoaștem că nu este cuvânt de lege, ci doar o alternativă la ceea ce s-ar putea întâmpla în cadrul întâlnirii dintre un pacient și un terapeut. Precizăm că această luare de distanță nu e necesară în vindecarea tuturor psihopatologiilor, de exemplu în cazul schizofreniei nu putem vorbi de o luare de distanță, de un ca și cum, fiindcă deja lumea schizofrenicului este distorsionată. Luarea distanței față de sine ar fi viabilă în acest sens în cadrul psihopatologiilor unde există o repliere în sine exclusiv. Putem susține în final, un pic mai poetic, că bolnavul are nevoie de distanță psihologică pentru a intra în relație cu sinele adevărat, el trăind de fapt viața într-un sine fals.