Despre universalitatea vinovăției

(phobia perennis)

de David Mândruț

Că vinovăția este universală și necesară nu mi se pare a fi ceva nou, dat fiind faptul că fiecare persoană, cred eu, a simțit la viața ei înțepăturile vinovăției. Aceste înțepături se pot manifesta în mai multe moduri, spre exemplu atunci când spunem că avem o conștiință încărcată este cel mai evident caz. Putem spune de exemplu și că avem o inimă grea, dar ne putem folosi și de metafora shakespeare-iană a presiunii pe umeri. În acest sens vinovăția a fost determinată ca forță, ca presiune, ca greutate pe care cel vinovat o poartă după el și cu el, până în momentul în care el decide să își ilumineze păcatul și să repare ceea ce a făcut sau să compenseze pentru ceea ce nu a făcut, fiindcă până la urmă, de la Nietzsche încoace vinovăția a fost descrisă drept datorie față de celălalt, am putea noi adăuga, o datorie sacră pe care o are un Eu pentru un Tu, această datorie fiind tocmai lupta pe viață și pe moarte pentru a menține relația Eu-Tu vie, și pentru a nu o transforma într-o relație Eu-Acela. Contribuția majoră a lui Buber a fost că a văzut cu atâta claritate faptul că doar față de o ființare de tipul lui Tu putem simți vinovăție, așadar nu putem spune că ne simțim vinovați față de o piatră de exemplu, sau de un ustensil, dar ne putem simți vinovați-preavinovați pentru un animal căruia din greșeală i-am facut rău sau față de o ființare din regnul vegetal, de exemplu, când eram mici și rupeam crengi din copaci. Așadar vinovăția resimțită în relație este o vină resimțită față de un Tu, exemplul cu copacul de mai devreme fiind unul extrem, pe care l-am împrumutat tot de la același Martin Buber, dat fiind faptul că cel mai adesea pentru un Eu, un Tu este o altă persoană, dar nu trebuie să ignorăm nici situația în care acest Tu este o persoană non-umană, adică un animal, fiindcă vinovăția tot este acolo, simțită ca o povară, care ne bântuie, nu ne lasă să ne trăim viața, și în cele mai rele cazuri ne distorsoniează realitatea ca în Macbeth de exemplu.

Bine, noi până aici am anticipat și am vorbit în care parte despre vina unui Eu față de un Tu, adică de o formă cât de originară, pe care o poate lua relația Eu-Tu, aceea de datorie a unui Eu față de un Tu, fiindcă dacă ne amintim de la Heidegger, vinovăția e posibilă pe temeiul fapului de a fi laolaltă cu ceilalți, acel Mitsein, pe care noi am dorit să îl numim și relaționalitate, nu în sens cartesian bineînțeles, ci în sensul faptului de a fi în lume deodată cu mediul ambiant, cu ceilalți, dar și cu propria persoană.

Așadar în acest scurt eseu dorim să demonstrăm că vinovăția este o boală, dacă o putem numi așa universală și necesară de care suferă fiecare persoană, chiar și dacă persoana este ignorantă de propria boală, adică în mod inconștient. Dar e categoric faptul că pentru vinovăție nu mergem la doctor, după cum mergem pentru o boală la plămâni, ci doctorul în acest caz la care apelăm e tocmai celălalt, cel căruia i-am făcut rău prin omisiune sau adăugire, dar să nu anticipăm. Cum am zis deja, până acum am analizat doar faptul de a fi vinovat în relație, nu și faptul de a fi vinovat pentru sine. Așadar, după cum am încercat să spunem deja, vinovăția care apare în relația interpersonală de tipul Eu-Tu este o asimetrie principială, aceasta nu alterează statutul relației în sine, ci doar îl face pe Eu să fie dator lui Tu cu iluminarea și repararea vinovăției.

Există două forme fundamentale de vinovăție, pe care le-am menționat deja, anume aceea de a fi vinovat făcând ceva, prin adăugire, sau nefăcând ceva, prin omisiune. Trebuie să precizăm din start că cea de a doua formă e mai răspândită în lume decât prima, însă în același timp e mai puțin dureroasă decât atunci când faci ceva intenționat. Poate chiar aceasta este cheia pentru dezlegarea problemei troleului, anume că omisiunea este mai des răspândită în lume, în timp ce adăugirea e mai dureroasă. Vedem în acest sens că cele două forme de vinovăție sunt invers proporționale. Dacă omisiunea ar fi mai dureroasă și adăugirea mai răspândită, atunci nici măcar nu am putea vorbi de o ființă umană, fiindcă cuantumul de vinovăție acumulat ar fi așa de mare încât ne-ar conduce la nebunie, deci la pierzanie, asemenea lui Macbeth, campionul vinovăției din întreaga operă shakespeare-iană, fiindcă Shakespeare alături de Poe și Dostoievski a văzut ca nimeni altul mai bine conceptul de vinovăție, iar aici îi enumăr numai pe campionii vinovăției, care sunt în ordine descrescătoare a intensității vinei lor Macbeth, Richard al III-lea, Hamlet, iar lista poate continua.

Vom începe acum eseul propriu-zis tratând opiniile unor mari gânditori despre fenomenul vinovăției, aceștia fiind deja menționați, adică Buber, Freud, Heidegger și Nietzsche.

Vom începe cu Freud, deoarece viziunea lui este cea mai solipsistă să spunem așa. Universalitatea și necesitatea vinovăției se trage la Freud din însăși structura aparatului psihic în cea de a doua topică, urmând denumirile de Sine, Eu și Supraeu. Foarte scurt spus, Sinele este dimensiunea pulsională, Eul este instanța care e legată de lumea exterioară, iar Supraeul este instanța morală, care poate deveni hipermorală, pedepsind Eul fiindcă l-a lăsat pe Sine să își facă de cap. În sensul acesta Supraeul este imperativul categoric, judecătorul aparatului psihic, în orice caz o instanță hipermorală care poate chiar pedepsi mai mult decât trebuie, iar aici putem vorbi inclusiv de masochism. Dar cum pedepsește Supraeul Eul? Bineînțeles, prin sentimentul de vinovăție, care alimentează la rândul său pulsiunea de moarte, anume îi dă un motiv să își pună rotițele în mișcare, și să ne împingă grație compulsiei la repetiție înspre propria pierzanie.

Nieztsche a fost primul, chiar înainte de Freud care a observat faptul că vinovăția refulată ne conduce către ceea ce a numit el o îngrădire a libertății, anume a voinței de putere, toate acestea rezultând în cadrul conștiinței încărcate. Nietzsche a fost primul care a văzut etimologic și filologic acest aspect al faptului de a fi vinovat care se referă tocmai la datoria pe care o avem de plătit față de celălalt. Toate acestea foarte pe scurt spus.

Heidegger preia și el tematizarea nietzscheneană a faptului de a fi dator față de celălalt, forjând conceptul de fapt de a fi vinovat originar, așadar noi grație faptului că suntem mereu și deja în relație cu ceilalți, suntem vinovați, iar această vinovăție precede chiar și conceptele de bine și rău, anume morala, morala întemeindu-se pe faptul de a fi vinovat originar.

Buber a tratat târziu în viața sa conceptul de vinovăție, și anume într-o conferință ținută în America intitulată Vinovăție și sentimente de vinovăție. Inovația buberiană constă tocmai în faptul că el se distanțează de Freud și de Heidegger, făcând distincția între vina intrapsihică și cea ontică, îndepărtându-se și de faptul de a fi vinovat originar și stabilind categoric faptul că vina este cel mai adesea purtată față de celălalt. Iar de unde a rămas Buber dorim noi să continuam, făcând la rândul nostru distincția dintre vina față de celălalt și vina auto-patică, anume vina față de incapacitatea de a-ți realiza sinele și de a te individua, fiindcă individuația este o componentă fără de care nu se poate, sine qua non, a travaliului vinovăției.

Să nu uităm de unde am pornit acest eseu, în urma acestui excurs de istorie a filosofiei. Așadar, noi am încercat să stabilim faptul că vina este universală și necesară, iar cârja de care ne-am folosit au fost câteva insight-uri personale, dar și autoritatea marilor gânditori care au tematizat vinovăția. Distincția dintre vină inconștientă și vină conștientă ni se pare iarăși foarte utilă, tocmai grație faptului că ea introduce în discuție problema intensității. Cu cât mai intensă va fi vinovăția, cu atât o vom sesiza mai ușor și vom suferi mai mult. Așadar vina inconștientă se referă la faptul că vina nu a atins încă pragul conștiinței, dar asta nu înseamnă că ea nu există, ci doar că rezidă la căldurică, își face de cap fără să ne dăm seama, tocmai de aceea este ea cea mai parșivă, fiindcă putem trăi cu ea o viață fără să ne dăm seama. Problema intensității, după cum ne învață și Bergson, se referă la atenția la viață, așadar dacă ne orientăm atenția la viață spre propria persoană, adâncindu-ne în noi înșine putem să dăm de vina inconștientă, să o conștientizăm, anume să o transformăm în vină conștientă, iar de acolo mai este doar un pas înspre iluminare și reparație.

Mai există însă încă un mod de a conștientiza vina inconștientă, iar aici dorim să introducem conceptul de acumulare. Vina este ca un mare bazin, care permite includerea în ea a și mai multă vină, până aceasta dă pe afară, vina în final irumpând în conștiință. Așadar, ni se pare legitim să vorbim inclusiv de o acumulare a vinovăției, ca o scară pe care adăugăm o treaptă, și încă o treaptă, până nu mai știm să coborâm și ne găsim pe culmile disperării. Prin urmare, mi se pare indispenabilă acea proprietate a apartului nostru psihic de a acumula afecte și de a construi pe baza unui afect de bază, acumulând afect după afect. Dar cum este această acumulare posibilă ne vom întreba? Ea este posibilă pe temeiul faptului că refularea este structurată ca o acumulare, pe scurt, refulăm odată vină, a doua oară, dar a treia oară afectul acumulat va irumpe în conștiință și ne va provoca un mare cuantum de suferință. Această acumulare este posibilă tocmai pe temeiul faptului că în urma fiecărei refulări rămâne un rest de afect, iar în cazul acesta afectul de care vorbim este tocmai vinovăția, deci rămâne un rest de vină, care permite clădirea pe el a unei acumulări de afecte, care în final se revarsă în conștiință.

Rezumând tot ce am spus până acum, sperăm că prin enumerarea tipurilor de vinovăție și a situațiilor în care ne găsim mereu vinovați am reușit să decelăm faptul că vinovăția este o stare fundamentală și caracteristică a persoanei, tocmai grație faptului că vinovăția devine o posiblitate de ființă a faptului de a fi în relație, anume a faptului de a fi unul laolaltă cu celălalt. Să nu uităm de aici această structură ontologică a Dasein-ului, care este tocmai situaționalitatea, anume faătul că suntem mereu într-o situație, care ni se prezintă drept un sau-sau, în urma căruia trebuie să alegem o opțiune și să renunțăm la celalaltă, acesta fiind și el un prilej de a te simți vinovat. Mă gândesc în acest sens doar la ceea ce aș vrea să numesc nu vinovăție neaparat, deși și vinovăția este inclusă în acest afect, ci conceptul de disperare a îndoielii, este vorba de acele personaje excepționale, puse în situații excepționale care disperă, tocmai pe temeiul faptului că se îndoiesc legat de două opțiuni existențiale ireconciliabile, două opțiune din care una trebuie aleasă neaparat, în timp ce la cealaltă trebuie să se renunțe. În acest caz mă gândesc bineînțeles la celebrul solilocviu al lui Hamlet, acel to be or not to be, dar mai ales la Brand al lui Ibsen cu acel totul sau nimic de inspirație kierkegaardiană. Ambele personaje se găsesc în situația alegerii existențiale, iar sufletele lor sunt sfâșiate tocmai de conștiința faptului că doar o opțiune este valabilă la un moment dat, iar nu cele două simultan.

Despre universalitatea vinovăției

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top