(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)
de Ania Vilal
„Acesta nu este un poem. Sau s-ar putea, dar în momentul următor. Deocamdată mă aşez pe nisip. În faţă, marea. Deasupra, un cub negru, perfect etanş, pluteşte în aer.” Aici poate să înceapă şi să se termine totul. Poate şi această enigmă dezvăluită pe un perete de laborator. Sunt într-un timp în care amintirile se proiectează pe suprafeţe mari, albe, pentru a le colora. Nimic nu le mai poate înmagazina într-un corp care se destramă sub soare şi pute. Curăţenia la toate nivelurile este o obsesie dorită, semn al inteligenţei. Include şi o tăcere necesară, sensibilă la sunete ascuţite. În diapozitivul acesta, dacă te uiţi, o femeie urlă. Dacă nu te uiţi, tot urlă, dar nu poţi şti sigur, poate aşa râde când moare. Asta e moştenirea mea: o moarte stranie, pe care aş vrea să o elucidez, deşi am atâtea spaţii goale în cap şi în inimă. Pe versoul cutiei cu diapozitive sunt nişte informaţii care mă leagă obiectiv de această femeie frumoasă şi fragilă (îi văd clar buzele cum articulează mut nişte cuvinte teribile pe care le-ar fi spus Marguerite Duras: „Je ne supporte pas mon devenir.”). Pe care trebuie să o colorez. Gura ei deschisă îmi trezeşte o senzaţie de greaţă, recognoscibilă. Deschid mecanic frigiderul să iau o felie de lămâie, dar nu am. Şi această lipsă abia mă agită cu adevărat. Dacă aş urla cu adevărat, asta ar atrage Poliţia Inutilă. Aş face cunoştinţă cu podeaua plină de microbi, or îmi sunt de ajuns cei din aerul care mă înconjoară. Mă reped spre o pernă pentru a elibera Lipsa din mine. Şi revin la Linie. Diapozitivul cu marea în prim plan luminează camera. Dacă mă uit mai lung la el, valurile încep să se mişte blând spre mine. Pare acelaşi nisip din amintirile mele. Toţi recomandă soarele şi marea ca să te vindeci de orice asperitate a vieţii (bolile nu există, sunt doar coşmaruri).
… Sunt acum pe o Linie dreaptă, fără mişcări sinuoase. Pot să mă cuibăresc în acest moment, în toată plinătatea corpului meu. Relaxarea este un dar atât de rar la sfârşitul a toate. Dacă mă-ntind aici uşor, nu cred că va interesa pe nimeni. Mă las în această moliciune a momentului ca-ntr-un cocon de mătase. Mă afund şi mă gândesc liniştită că aşa este Moartea Perfectă, unisex (de fapt TÂNJESC după o moarte normală, cu litere mici, să dispară toate părţile din mine, să nu mai pot fi reprodusă vreodată). Treptat umbra urcă de la picioare spre cap, unde auzul mai ciuleşte urechile puţin spre viaţă. Nu mă descurc cu fragilitatea asta într- un mod demn, mă sâcâie, mă sâcâie teribil această tăcere impusă femeii din mine. Când tumultul creşte aproape de explozie, un bărbat transparent se lipeşte de mine, mă striveşte şi îmi reaminteşte definiţia obedienţei. Aud de la cea mai mare depărtare cuvintele cele mai îngrozitoare din viaţa mea. Corpul meu se stafideşte şi se micşorează într-o gură ce eliberează ţipătul distrugător de lumi cubice.
#
Despre autoare:
Ania Vilal este un om care scrie şi citeşte constant. A publicat două volume de poezie: “eu, mama tare și tu” (Ed. Brumar, Timișoara, 2011), cu varianta în limba franceză ”Moi, la mère forte et toi” (Edilivre Aparis, 2014), şi “Inima dată la maximum” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013). A apărut în volumul “Cartea copilăriilor”, coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță, Ed. Polirom, 2016, şi în diverse antologii, precum “Cele mai frumoase poeme din 2011”, coordonată de Radu Vancu și Claudiu Komartin, şi cea a Concursului Internaţional “10 mots de la Francophonie”, Paris, Franţa, 2005. În 2021, apare la Casa de Pariuri Literare microromanul “Zidul, apoi unica mare de pe pământ”. A publicat poezii, proză scurtă, haiku-uri și recenzii în diverse reviste şi bloguri. În rest, creşte cu visuri şi tăceri multe.