Jurnal

[fragmente]

de Eva Păduraru

Din plin, dar prea puțin- XIII.I.MMXXII

Era întotdeauna un drum dureros. În timp ce mergeam, totul mă făcea să mă crispez. Aerul îmi provoca durere, lumina, fiecare detaliu al acestei lumi pare strident și ostil. O.M.

Trebuie să învăț să aștept. Ce anume sau mai degrabă pe cine? Trebuie să aștept să treacă, să mă vindec. Așteptarea uneori doare mai mult ca orice altă trăire. Mai ales atunci când nu știi care e scopul așteptării. Așteptarea vine de mână cu incertitudinea. Se țin în brațe ca doi îndrăgostiți. Deși, omul nu poate trăi la nesfârșit în incertitudine, deci nici în așteptare. Ca să poți conviețui cu neliniștea așteptării trebuie să cunoști noțiunea necunoscutului și bineînțeles faptul că în unele momente și dacă vrei să simți, să știi ceva, nu ai cum. Ai pluti în gol, într-un vid infinit și de nepătruns.

Așteptarea aduce cu sine și suspansul, teama de ciocnire cu neputința propriei ființe. Și dacă te izbești de tine, nu cumva riști să zdrobești tot ceea ce făcea sens până atunci? Și dacă nu te izbești, vei prelungi la nesfârșit agonia existenței. Ce e până la urmă existența și inexistența? Ți se umflă plămânii cu aer, îl expiri printr-un oftat sonor și apoi se face dintr-o dată liniște. Definitiv.

Nici măcar cuvintele nu mai au sens în acest joc de-a respirația. Deci, dacă respiri, exiști și, totuși dacă poți respira nu înseamnă că trăiești. Caut să-mi cânte cântecul minții. Caut miracole. Caut un refugiu necunoscut. Mă ghidez în beznă după tot ceea ce simt și nu pot să explic. Și dacă ar fi să găsesc ceea ce caut, toată fuga mea n-ar fi avut până la urmă niciun sens. Umblu bezmetică prin ceața așteptării, a neliniștilor și a ultimelor bătăi de inimă. De ce? Pentru că tot ceea ce trăiesc pare unic, pare de nerepetat și totuși își găsește locul în veșnicia sufletelor chinuite.

Viața trebuie iubită, deoarece… suntem și chiar dacă n-am vrea să fim. Și totuși sunt clipe în care adorăm să fim, mulțumim universului că existăm, că ni s-a dat șansa să apărem și să putem simți pe pielea noastră totul. De la agonie, la extaz. Și acest a fi doare și zgârie, dar și iubește, jubilează.

Ne doare când nu doare, ne place când ne place. Din durere din plin și din plăcere, prea puțin.

Îmi place să cred că am încredere în mine. Știu cumva ce-mi face sufletul să ardă, simt ce am nevoie. Dar nu știu cum să ajung acolo, la împlinirea absolută. Ce paradox păcătos. Știu că vreau să fiu liberă în spirit, să-mi las simțurile să palpite în voia lor, să nu-mi mai pun întrebări, să uit de griji și să nu mă mai doară în capul pieptului în fiecare dimineață. Pare o libertate imposibilă în vremurile astea.

În unele seri, abia aștept să pun capul pe pernă și să sper că n-am să mă mai trezesc așa îmbolnăvită de gânduri. Dar subconștientul se joacă cu frânturi de vise, pentru a-mi releva realitatea, pe care n-o înțeleg atunci când sunt lucidă. Am fost în grotă și m-am pierdut. Era un bărbat acolo, care încerca să mă înghesuie în fiecare colț mai întunecat, să ne cadă stalactitele în cap. Să-mi facă coteț din stalactite și stalagmite. Să mă încarcereze și să rămân acolo doar și pentru plăcerile lui.

Eu am încercat să fug cum fac și atunci când sunt trează. Am încercat să mă ascund de ceea ce nu pot controla și să mă refugiez într-o tăcere și apăsare cumplită.

N-am reușit să fug, m-au scos zorii zilei de acolo. Ideea e că mă simt prizonieră propriei vieți, condiției umane și a limitărilor spațio-temporale.

Rămân în așteptarea unui nou vis, a unei noi traume și revelații, pentru a încerca să mă trezesc din nou la viață.

Am reinventat Infernul lui Dante- XXVII.X.MMXXII

Sunt în cadă, îmbrăcată din cap până în picioare, mă spăl de păcate cu apa iadului. M-am înroșit precum un drac și mă sufoc cu aburul unei băi fierbinți. De-a lungul timpului, omul a ales să rămână captiv trupului și a plăcerilor efemere. Sau nu a fost forțat de împrejurări să părăsească lumea concretă și palpabilă. Dar omul care nu iese din realitate este sortit eșecului, trăiește degeaba. Omul fără de minte este ca o biserică fără de țară.

Să-ți părăsești corpul se simte ca și cum ți s-ar înfige un pumnal în tâmple, adânc. Doare, dar părăsești conștientul, intri în lumea revelației. Și brusc ești ca un păianjen pe tavan. Îți împletești pânza minții, a creației și a infinitului de șanse. Te vezi de sus și râzi de tine, cel de jos. Cel din infernul cotidianului- aici te sfârșești tu și pășești pe ace, cioburi și bucăți de carne spre Marea Înțelegere. Vei fi o stea printre galaxii, găuri negre și planete. Te vei învârti în jurul propriei străluciri. Vei atinge lumina din întunericul tău. Vei fi un nimic, care totuși are deschiderea spre orizont. Vei fi sus, când alții se târăsc pe jos precum râmele după ploaie.

Cunoașterea vine cu răni din care nu încetează să curgă sânge, te vei plimba pe targa vieții, vei urla ca din gură de șarpe după ajutor, te vei automutila, te vei autosabota, vei alerga în cerc și te vei izbi de multe ziduri. Un labirint al încercărilor și al eșecurilor, dar totodată dedalul celor mai mari realizări. Pofta, lăcomia, furia, greșeala, violența, furtul și trădarea răstignesc trupul. Mintea este datoare să vindece patimile și să asigure mântuirea.

Iluminarea vine precum o explozie de simțuri și totodată prilejuiește părăsirea lumii fizice și intrarea în Lumea de Cristal. În lumea asta împietrește tot ce ai fost odată, te privești din toate unghiurile, meditezi și te schimbi. Cristalele de pe pământ oferă vindecare, protecție, putere și iubire. În Lumea de Cristal plutești gol pe nori și te joci cu mintea. Corpul este paralizat în poziții de yoga, iar creierul zburdă precum o găină după grăunțe. E periculos, obositor, e zarvă continuă și agitație. Și nu poți face nimic pentru a opri dezmățul. Altădată dansai prin trup și îți amorțeai gândurile cu substanțe. În Lumea de Cristal, ești fără de trup, ești doar în spirit.

Următorul popas spre Absolut este Lumea de Aur. Aici poți alege să te întorci în trup, să te îmbraci, doar pentru a face diferența dintre limite și limitări. Lumea de Aur este pentru Absolut precum vârful K2 pentru omenire. Al doilea cel mai înalt prag pe drumul găsirii identității. Aceia care și-au găsit sfârșitul escaladând munții au vrut să-și înțeleagă sinele. Dar au greșit drumul, iar călătoria le-a fost fatală. În Lumea de Aur ai titlul de academician în înțelegerea minții. Zâmbești și plângi în același timp, pentru că știi că viața e moarte la nesfârșit. Lumea de Aur este doar o altfel de iluminare. Iluminarea prin lumină. Lumina prin izbăvire. Ești salvat, iar primejdia a trecut. E pentru prima oară liniște și pace. E frumos să tacă tot în jur. E atât de frumos să fie doar soare. E minunat să te poți vedea exact așa cum ești, fără să te judeci.

Pe tot acest drum trebuie să-ți placă singurătatea, trebuie să ai răbdare, compasiune și mai ales dorință să te descoperi la cel mai înalt nivel posibil. Lumea de Diamant este apogeul. De ce? Aici plutești în derivă și ai posibilitatea să te transpui în ceea ce ai fost la începutul explorării. Poți să vezi cu ochii tăi tabloul existenței și pe cel al inexistenței. Ce ești acum și ce ai fost odată. De ce diamant? E ca și cum ai ajuns în vârful muntelui, ca și cum ești locul întâi pe podium, ca și cum ești cel mai bun părinte, cel mai bun amant, sau cel mai cunoscut profesor. Acestea fiind expuse pentru înțelegerea celor ce nu știu sau nu vor să înțeleagă mai mult. Felicitări! Ai ajuns la esența sinelui, ai atins Absolutul. Ai trecut prin focul trupului, prin războiul minții contra inimii, prin degajarea de nevoi și prin reprimarea lor. Te iubești și este suficient.

Ești împlinit. Cobori pe Pământ și te simți precum s-a simțit Mesia când a pășit printre muritori. Dar tu nu înveți nimic pe nimeni. Ai învățat cine ești și de ce ești și asta este suficient. Este absolut tot ce contează.

Tinerețea morții– XXX.XI.MMXXII

Aș spune că noaptea înseamnă moarte, însă mie îmi place să spun că mor atunci când apar zorii zilei. Noile începuturi sunt despre moarte prin renaștere. Moare o parte din tine și ar trebui să renaști, prin alții, pentru alții. Totul este despre ceea ce vezi și simți în jur. Tu, ca entitate te estompezi în mulțimi și îți pierzi din consistență. Mă pierd în privirile pofticioase ale bărbaților, mă oglindesc în ochii femeilor. Și mor.

Cel mai mult îmi place să mă prăpădesc în ganguri, pe bulevarde, în galerii de artă, pe scenă și în pat cu el. Îmi place să pășesc precum o furnică pe linia fină dintre viață și moarte. Nevăzută dacă se poate. Îmi place să mă strecor, să mă ascund, să pășesc grăbită și mai ales să râd. Autoironia este precum șahul pentru el. Floare la ureche. Îmi place să mor în brațele lui în fiecare noapte. Îmi place cum îmi întoarce trupul pe toate părțile. Îmi place să mor dulce, în liniște și pace. Și când închid ochii a moarte, simt că mai am foarte multe de făcut, de simțit, de văzut, dar mai ales de gustat. Simt cum alergăm de mână pe străzi pustii, la capăt de lume și la răsărit de soare. Suntem la Cabo de Roca și adulmec tinerețe prin vântul ce ne mângâie chipurile.

Încă e timpul în care mă trezesc de dimineață și nu mă simt bătrână. Ce bine ar fi dacă ar fi vorba doar despre ceea ce vedem la exterior și am uita de ceea ce se află pe interior. Boli premature, intestine în proces de descompunere, creier îmbibat de alcool și tutun, toate fiind ascunse de această carcasă pudrată, spălată și parfumată cu arome scumpe.

Îmi place să mă mint că am timp. Îmi place să cred că am să fac tot ceea ce mi-am propus și tot ceea ce visez. Ador să mă simt iubită. Ador să fiu atinsă. Ador jonglatul dintre atingerile de pe trup și creier. Am timp să iubesc și să sufăr. Am timp să plâng și să fiu cea mai fericită din lume. Atunci când ești bătrân, moartea este inevitabilă, dar atunci când ești tânăr moartea nici nu există. Trăiești atâta timp cât mai poți să simți. Ești mort în momentul în care nimic nu te mai poate atinge. Nimic nu-ți mai poate penetra mintea aia bolnavă și obosită.

Sunt atâtea nopți în care adorm îmbrăcată și machiată. Sunt atâtea nopți în care somnul mi-e chinuit și nimic nu-mi dă pace. Sunt nopți în care aș prefera să mă duc, pentru că nu am poftă să văd răsăritul. De fapt simt că nu mai am pentru ce să-l văd.

Atunci când îmi bate în ușă, îmi stă inima în loc. Mă gândesc că va veni un moment când nu o să-mi mai bată nimeni la ușă. Și nimeni nu o să mai vrea să mă atingă. Am să fiu prea urâtă și prea bătrână pentru asemenea tandrețuri. Am să fiu atâta timp cât mă va ține el în brațe. Am să fiu pentru că mă iubește el și pentru că ne privim ochi în ochi în fiecare dimineață.

Cu el, zilele au gust, parfum și sens. Dacă sunt, înseamnă că n-am murit, deși am suferit pentru cel puțin zece morți. Sau cel puțin simt că am trăit și în alte timpuri. Simt că viața mea nu a început aici și nici nu se va încheia aici. Mi-e trupul încarcerat și mintea zburdalnică.

Mi-e dor mereu de ceea ce am fost și de ceea ce voi fi. Niciodată de ceea ce sunt.

Dragul meu, mă duc să mor în cadă, îmbrățișată de apa fierbinte, dar înainte de asta spune-mi că niciodată nu uiți ceea ce-mi promiți. Promite-mi că ai să mă ții în brațe atât noaptea cât și atunci când mi-e mai greu. Promite-mi că ai să-mi fi ce-ți sunt și eu. Pentru noi tinerețea morții e un fleac. Între noi nu există moarte, pentru noi viața e viață. Hai, un sărut de noapte bună și unul de bună dimineața. La prânz poți să-mi spui cum vrei tu. Pot fi oricine îți dorești să fiu. Lângă tine sunt mereu alta, fiindcă îmi doresc să fiu mai bună cu fiecare zi ce trece.

Lângă tine am avut curaj să fiu, lângă tine sunt și îmi doresc să fiu în continuare. Lângă tine e  ca-n Palma de Mallorca.