[Caiete #3 ~ fragment]
de Ștefan Bolea
21 aprilie 1997, noaptea
O ultimă integrală a concertelor pentru pian de Beethoven. Concertul nr. 3 în do minor – surâs nemântuit & îndărătnic.
Before midnight
În afara Liebestraum-ului nu există decât ratare, dar și împliniți în iubire ne-am considera tot ratați. Convenționalul din noi, cel care ne obligă să ne suportăm strâmbăturile stereotipe, ar fi degradat singurătatea în doi într-un pozitivism co-adaptat, fad și senil.
22 aprilie
Cafeaua îmi induce mai nou o stare aproape indescriptibil somnambulică. Mediul nu mai are nicio influență asupra mea. De exemplu, variațiile intensității unui Beethoven sunt cu desăvârșire imperceptibile, un urlet are efectul unei tainice mângâieri, conștiința doar simulează prezența. Memoria și intuiția au devenit procese, care țintesc cu sete neantul, mereu în același loc. Neant este tot ce văd – acum sobru în nuanțe – imediat palpabil – oriunde mă arunc, neantul – Curios. O oboseală crasă mă împiedică să observ că neantul e în mine. Unde sunt… Mi-e somn, iar clipa aceasta e un efort frivol, efortul conștiinței întru neant. Iată că acum am aflat ce înseamnă cafeaua pentru mine: nimic altceva decât o concentrare totală a esențialului conștient în neant. Neantul este un punct violet-galben-verde-negru sau puțin albăstriu. Neantul sunt eu.
Să dormim în luminile aprinse – degeaba – ale rațiunii pure, în vântul tăios al vigilenței, să dormim în țepi înveninați, împlântați adânc. Dar nu putem dormi, nici visa, ci neantizăm o negritudine care nu se poate deschide iluziilor, ascunzându-se într-o semipercepție alburie și nu tocmai – nu mă exprim plastic și, totuși, mi-e imposibil să fiu mai clar. Este ca și cum am fi încadrați într-o lacrimă.
Stăm cu ochii închiși și ne zbatem într-un inexprimabil imobil, care și-a întins protector, uriaș, teribil, aripile sau umbra lor asupra universului. Scriu astfel, încât, privind înapoi, nici eu nu mai văd frântura originară. Un efect de bun augur, care îmi interzice, însă, izvoarele. Originarul e la fel de important ca lucrul în sine. Dacă eu nu reușesc să mă înțeleg, ce pot să mai aștept de la alții? Când absolutul e în mine, de ce nu reușesc să mă arunc în el?
… Ce sens au aceste codificări față de mine însumi? Mă întorc la formulări mai vechi și, peste tot, descopăr aproape simultan o dimensiune a falsului. Cel mai adesea simt asta: „Am vorbit, am evitat locurile comune, am vorbit și totul a rămas nespus”. Bizar, originea a părut insignifiantă, iar adevărul – ușuratic. Scriu contra mea ori degeaba?
A încerca să adormi în reflectoarele orbitoare ale somnului, iată definiția insomniei.
Through the night
Acel apogeu al luminii, care se numește durerea. Chinul albului pur, vidul șocului electric, cuante de dulce, care reflectă în oglinda spiritului o rază cotropitoare descompusă în mii de particule spinoase, toate savurate în tăcere și tihnă.
23 aprilie
Întorcându-te în trecut, ești răpit mereu de alte tendințe. Fie prin disperare, plictiseală, nostalgie, fie prin lacrima absenței, anotimpurile trecutului își împing diferendul în gropile noastre. Fiecare ieri a fost rău în felul său. Iată de ce arta trebuie să fie pesimistă, pentru că doar negativul se distinge cu noblețe de minciună.
Școală… miercuri… prima oră… Fizică… predă directorul… Curent electric staționar… dungi și curbe absurde… Electroni, electroni… (Parcă-s prins într-un text de Bacovia)… Oamenii din jur… peste tot tămâie… Procesele descompunerii amplificate de ei, strigoi inutili și lipsiți de sens… chiote, sforțări, râsete, măști… Toate pentru a acoperi absența… Ei nu văd moartea deghizată în omul de la colț… Moartea, ascunzându-și adevărata esență, a corupt istoria universală, ale cărei epifenomene suntem. Și atunci când chiotele, sforțările, râsetele, măștile dispar, ajungeți ca mine, bolnav de neant ori mort-în-viață. Un vis contorsionat al absenței, un vis urât – fiecare dimineață sfârșește la eșafod. Destul.
Între
Do minor, iată prima nocturnă în care întunecimea, luna, vraja, melancolia, aerul verii și presentimentul eșecului erau una. Do minor, culoarea nopții.
26 aprilie
Îmbolnăvit din nou. Un fel de gastrită, pretinde Oana. Dureri ascuțite și moleșeli repetate. Nu renunț la țigară, alcool sau la excese poetice. (Uvertura Rienzi ar trebui subintitulată Ca un rege.) În starea asta, nu sunt capabil de efort susținut. Citesc Shakespeare, Blaga și Márquez.
Am progresat cu finisarea poeziilor, dar două treimi din ele sunt neremarcabile și, sincer, le păstrez degeaba. E plictiseală ulcerată în aer și n-am dormit de 36 de ore.
Totuși ceva nou, o scrisoare de la A. Bizar joc al extremelor, cine ar putea închipui o inocență disperată? Nu știu dacă vreau să-mi mai scrie, i-am trimis niște săgeți de întunecime, care ar trebui s-o sperie fatal. Câteva pasaje din incitanta ei filosofie:
„Human race has soiled my rain… It used to be a feast for me seeing the raindrops merely hanging on the tree-branches… It was like climaxing feeling the cold tears of the sky on my face, sticking to my eyelids and mingling with my own tears […]. I remember falling in love with my salty hair…
They threw with their souls dirt on my rain and killed it. […] Mankind is the creation of some drunk God, a garbage of Paradise, a spit of Fate […] We killed our souls to be able to live on this half dead planet… forgot song and rain…
I hunger for feeling for emotions […] Soon, so very soon, we’ll all be gone. These bodies that imprison us will melt into ashes and we’ll be free… For I know ‘reality’ is a meaningless word – reality does not exist. Everything is fog and smoke and a stronger blow of wind is enough for this sick world to fall apart like a castle of cards.
I feel Death close at hand. These last nights I’ve been feeling her burning eyes on my neck, her rotten breath on my hair. I wish I wasn’t so scared. I wish I could see Death just like a perfect opportunity to rest, to sever myself from the rest of this damned species. When she was further, called her, prayed her to take me under her wings. But now, that I feel her near, I get more and more human, entangled in this disgusting body […]. I was a sort of loser of this so-called life. But I was, I existed more than others. Perhaps this way I’ll find rain again.”
28 aprilie
Prima iubire – lacrimi de fiere și coroană de spini.
Din fericire, nu se poate progresa în esență. Miros orice impostor în câteva secunde. Nimic nu poate fi surprinzător sub auspiciile mohorâtului. Moartea rămâne aceeași; a fost și va fi curând. Este.
The Is of death transforms our life into a conflict of ambivalence. The death-in-life is nothing short of a mystical experience in temples where the being of nothingness is rekindled at hidden altars.
Sfârșit de primăvară
O isterie îndrăgostită, un surâs întunecos, în care te-ai pierde, o picătură de ploaie acidă pe una din clapele negre ale pianului, o lacrimă răcoritoare care nu te lasă să vezi delirul… O ceață edificatoare.
Duhoare tânără. Aproprie-te de frații tăi și vei inspira neantul. Atinge-i și te vor mânji cu bale. Absențe ambalate în puroi, în loc să putreziți în cocioabele voastre, vă etalați în pas nupțial pe strada principală! Vă declar nuli.
Doar îngerii au/ aripi albăstrii/ Iar moartea poate/ din când în când/ fi lumină.
Vânt cu petale de foc, frunze ce cad din nou spre ramuri.
O recapitulare a lunii aprilie ar fi prea dureroasă – ceață abruptă, abis sinucigaș.
Soarele – o viperă ce răsare din gura mea.
Măcar prezentul meu e în zări îndepărtate.
#
(fragmentul face parte dintr-un proiect realizat în cadrul programului Cluj în rezidență, finanțat cu sprijinul Centrului Cultural Clujean)