de Ștefan Bolea
În afara presentimentului morții, viața este goliciune, iluzie, minciună. Dacă instinctele nu te-au apropiat nicicând de moarte, înseamnă că ai trăit degeaba. Moartea nu poate fi gândită și nici discutată pentru că ea este o fantomă. Comunicarea – și exorcizarea ei – se face dincolo de limbaj; doar orbirea sângerată a revelației ar putea exprima voința de neant.
Byron discută în „Darkness” (poem scris la vila Diodati în iulie 1816) necesitatea apocalipsei. De la primul vers („I had a dream which was not all a dream”), se face simțită atmosfera ambiguă, care caracterizează și alte creații byroniene din vara lui 1816 (de exemplu, poemul „A Dream”, inspirat din insațiabila sa pasiune pentru Augustă, sora lui vitregă și drama Manfred, în care eroul caută disperat leacul uitării). Romanticii aveau încredere în visele lor, în puterea viziunilor de a anticipa viitorul. Visul lui Byron, izvorât deopotrivă din spaima și pofta lui de moarte, trebuie luat ca descriere unei realități viitoare, care se hrănește din inconștientul nostru umbros. Apocalipsa este cosmică, neagră, lipsită de speranță. Cine suportă temperatura apocalipsei, trăiește în starea de adiaphoría, pierzându-și interesul pentru viață.
„The bright sun was extinguish’d, and the stars
Did wander darkling in the eternal space,
Rayless, and pathless, and the icy earth
Swung blind and blackening in the moonless air”
Soarele a murit și stelele fără viață și fără orbită bântuie înnegrind vastitatea eternă. „Pathless” poate fi redat prin „lipsit de temei”. Mesajul versurilor ar putea fi: apocalipsa este realitatea absolută, completă, ireductibilă. Tocmai pentru că este lipsită de sens, ea este reală. Viața, cu jumătățile ei de măsură, cu reflexele ei inerte, cu mediocritatea alienării sale, poate doar să deghizeze și să pervertească fundamentala lipsă de sens. Apocalipsa este absolutul, neantul e divinitatea. Viața, lumea, omul – doar niște fantome, iluzii, cadavre vii, lumânări zvâcnind. Viața cioplește idealuri direct din vid, se mulțumește să-și astupe netemeinicia, mizeria, îndoiala, suferințele și dezgustul cu un nume. Dar limbajul nu poate decât întări vacuitatea sa. Viața este continuitatea minciunii, moartea – adevărul.
Byron își încheie reveria dionisiacă într-un ritm stagnant, de largo, care subliniază cafardul, scârba, sinistrul:
„The waves were dead; the tides were in their grave,
The moon, their mistress, had expir’d before;
The winds were wither’d in the stagnant air,
And the clouds perish’d; Darkness had no need
Of aid from them—She was the Universe.”
Valurile erau moarte, iar zbaterea lor a fost sigilată într-un sicriu; luna – sufocată, vântul ofilit în aerul inert, norii – cadavre mistuite. Universul subjugat și posedat de întuneric. Întunericul viu singura revelație, adevăratul abis.
Tonul rece, egal, neutru arcuiește și delimitează textul. Sentimentul extincției totale e comentat cu o nepăsare nonșalantă. O disperare atât de pură trebuie s-o smulgi în scris cu cea mai desăvârșită mefiență și înstrăinare față de tine. Nu ai dreptul să pozezi în victimă, doar pentru că ai fost distribuit în postura martorului. Ceva despre stilul lui Byron ne deslușește Nietzsche în Dincolo de bine și de rău (II, 26): „unde se vorbește «de rău» despre om – chiar dacă fără «intenții rele» –, acolo cel dornic de cunoaștere trebuie să asculte atent, plin de sârg și să ciulească urechile ori de câte ori se vorbește fără indignare” (tr. Radu Gabriel Pârvu). Oamenii care se distanțează de ei înșiși au cele mai multe șanse să înțeleagă, odată ce au trecut bariera conștiinței până la dezgust. Byron este o ființă etalon (ca Goethe, Schopenhauer sau Buddha), el poate fi citit pentru obiectivitatea sa. Byron depune mărturie pentru coșmarurile noastre fără a se implica în demonismul lor.
Apocalipsa e o stare interioară: “All earth was but one thought – and that was death”.