[ca prin oglindă]
de Marius-Iulian Stancu
nu cunosc o istorie a dragostei mai impresionantă, prin felul în care Héloïse știe să nu o trădeze până la capăt [chiar și în mănăstire fiind]. nu același lucru poate fi spus și despre Abélard – precum majoritatea oamenilor de litere, uită că textul nu trebuie să constituie un refugiu al eșecului și al fricii [inautenticul], ci o laudă adusă unui mod de a fi pe deplin.
tot batem la porțile ferecate ale sinelui neînțelegând că dincolo nu se află nimeni care poate să ne deschidă. aruncat în lume, prin intermediul celor trăite și întâlnite am ajuns să am anumite bănuieli, dar nu știu cu adevărat cine sunt. secretul vieții noastre îl constituie un raport privilegiat – aflarea celui capabil să ne definească existența. spune-mi TU cine sunt, iar în cadrul acestei rostiri vei afla totul despre TINE.
Caravaggio – neîncrederea lui Toma: nu despre credință este vorba aici [dacă ar fi fost credincios, apostolul nu ar fi avut nevoie de nicio dovadă], ci despre îndrăgostire, despre vulnerabilitatea ca piatră de temelie a erosului creștin, a cărui putere se desăvârșește în slăbiciune. un trup este dispus să se frângă euharistic din dragoste. nu există o altfel de dragoste.
in absentia. exercițiul dispariției. unicul gest prin intermediul căruia miracolul poate avea loc, făcându-mi loc. împotriva mea, pe potriva mea.
între lecțiile fundamentale ale creștinismului – divinul nu poate fi decât întrupat sau absent. în spațiul nelocalizabil dintre sine și celălalt [în ființa căruia îmi văd chipul și asemănarea] se construiește locuirea și putința de a fi.
“mă emoționezi” – mărturisire pozitivă a apelului pe care simțim că celălalt ni l-a adresat pentru a ne ieși din fire, pentru a deveni cum ne-am imaginat.
dacă rămâi la fel nu poate fi altfel.
nu cred decât în întâlnirea transformatoare. în afara ei rămân contactele necesare sau întâmplătoare din care e alcătuită țesătura lipsită de sens a unei vieți.