(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)
de Alexandra Meckl
Iubiți-mă.
Era o pseudo-facultate; așa mi se păruse pe atunci. Se bifa doar cu numele, așa cum se bifa apariția etichetelor ecologiste pe produsele industriilor Alfa. Eu le numeam industrii Alfa, deoarece monopolizau, în spirit darwinist, piața de consum. În spatele titlurilor nu se întâmpla nimic.
Tremuram de rușine în prima zi de curs. Ieșisem din căminul de la capătul lumii, din camera pe care o împărțeam cu ființe similare, împotmolite, dar care, spre deosebire de mine, își asumaseră total decizia de a fi acolo. Frunzele ruginii de pe trotuar puțeau a gazolină; ori așa aveam eu impresia, poate din cauza roiului de mașini blocate în ambuteiaj pe strada alăturată.
(Bunica)
Le-am strivit pe câteva sub talpa ghetelor, în cadența unui crănțănit nimicitor. Și atunci, gândul mi-a alunecat spre alte tălpi de încălțăminte, pe care, mică fiind, le foloseam ca să turtesc furnici, o mulțime de furnici, omorâte cu o lăcomie auschwitzeană, care, în masa lor compactă, negricioasă, emanau o acreală toxică.
Crăpam scheletele frunzelor, le prefăceam în sute de fragmente rugoase, înflăcărată de dizolvarea oricărei forme de existență a materiei. Sub cerul sângeriu, mai făceam un pas, mai auzeam un claxon care acționa ca un tăiș de pumnal asupra timpanului meu, mai găseam un pâlc de frunze neînsuflețite. Urma o nouă strivire.
Fusesem singura din camera de cămin care se trezise să ajungă la facultate de dimineață. Le lăsasem pe celelalte în dulcea amorțire a somnului matinal, în melosul sforăiturilor înfundate, nepretențioase, în aerul devenit lăptos, iar eu, nedormită (cum puteam să fi ațipit pe simfonia unor isterii și râsete de oameni tineri, care-și opriseră concertul după patru dimineața?), îmi jurasem să trec de treptele instituției orice ar fi.
Drumul până acolo se rezuma la traversarea unui cvasi-parc, care își ținea în micul său țarc o cireadă de pomi anemici, hipovascularizați la insistențele noxelor, și al unui segment de trotuar în prelungirea acestuia, pe care eu deja mă aflam. Ultimele accese de plâns ale stejarilor, înfiorați de le ieșiseră sânge pe nas și împroșcaseră tot la proximitatea iernii, le luam eu sub talpa de cauciuc. La fiecare masacrare cu trosnete, un val de adrenalină îmi urca până în gât.
(Bunica mama)
Încă un pas, iar eu îmi roteam privirea pe cerul Bucureștiului, în care ochiul de jăratec al lui Dumnezeu se desprinsese de linia orizontului. Îmi eram propriul Ismael. Un hău mi se urca în vintre, își făcea loc prin stăruință, dădea la o parte câte un perete de organ, împingea îndeosebi în plămâni, încerca să-i distanțeze cât mai mult unul de celălalt, de parcă inima nici nu mai exista, scărmăna țesătura epitelială, fără să-i pese de membranele diafane, trandafirii, din care erau alcătuiți, de milioanele de alveole care-și dilatau și contractau configurația după o rânduială predeterminată. Părea că rămâneam fără aer și fără lacrimi.
Am făcut cale întoarsă și m-am poticnit de o bancă cu lemnul rece, situată pe un tăpșan de iarbă îngălbenită. În fața mea, se afla un bazin cu nisip, iar într-unul din dealurile sale cu dune rămăsese înfiptă o lopățică albastră. Cineva o uitase acolo, mai mult ca sigur, un copil care nu avea de ce să o ia de la început.
(Bunica mama tata chiar)
La început, Pământul fusese atins de sperma lui Dumnezeu. Spermatozoizii, asemeni asteroidului Bennu, împinseseră agil prin umoarea universului, se avântaseră, cu impulsuri abiogenetice, să fecundeze planete. Eram, astfel, copilul Tatălui. Eram copilul cuiva, al unui Tată de la care nu-mi puneam problema văduviei, a discontinuității, în primul rând fiindcă, după spusele sale, el era alfa și omega. Deși tata cu „t” mic era și el, exista doar ca un nume. Raportul dintre noi se bifa mecanic, așa cum se bifa apariția etichetelor ecologiste pe produsele industriilor Alfa. Totuși, atâta vreme cât eram copilul etern al cuiva, se punea oare speranța de a o lua de la început?
M-am ridicat de pe bancă. O cioară a zburat ca un drapel negru prin fața mea și a luat calea blocurilor gri din preajmă. Am intrat cu tălpile ghetelor pe covorul de nisip, ce-și mormăia granulele cu trosnituri seci sub greutatea mea. M-a lovit un val mocnit de durere, revenea în mine aidoma unui spasm premonitoriu de menstruație. Nu mai eram un copil, doar trăiam ruptura unei legături puternice. Deși platonică, îmi dădea impresia că sufeream asemeni delfinului Peter după iubita sa, Margaret Howe Lovatt. Mutat în alt mediu, animalul se lăsase de respirat. Să mă fi aflat în siajul Werther, din cauza lui Teofil care plecase în alt oraș la studiu? Nu, nu el reprezenta motivul. Însă metropola era, pentru mine, un bazin acvatic izolat. Ce drept aveam eu la o lopățică albastră?
(Bunica mama tata chiar toți existau)
Mi-am strâns părul gros – pe care-l simțeam ca pe un furtun în palmele mele – într-un nou cuib de viespi, la baza cefei, și mi-am reașezat basca reiată pe creștet. Orele de jurnalism mă așteptau.
Greșit. Pe mine nu mă aștepta nimeni.
Mama îmi spusese că, pentru lipsa lacrimilor, ar trebui să iau pilule homeopatice, că așa procedase ea după ce lucrase șase luni pe ambulanță, mai exact după ce văzuse moartea drept în ochi și nu reușise s-o alunge. Nu toți medicii trebuie să aibă un piept de oțel, gândisem eu. Am apucat, fără să-mi dau seama, mânerul jucăriei din plastic. Buza paletei era scrijelită, ca un hățiș de riduri albe, stăpânul se jucase des cu ea.
Brusc, m-a cuprins nevoia s-o azvârl, să-i plesnesc textura de suprafața rugoasă a trotuarului. Jucăria s-a izbit, exact cum estimasem, ca o lovitură de fulger. Ceva mă gâdila pe mâna cu care o ținusem. Mi-am încleștat pumnii. Gâdilătura continua în interiorul cochiliei de carne și tendoane tensionate. Părea că un corp viu se înecase în labirintul ei. O curiozitate adâncă mă încerca tocmai atunci: avea să reușească fărâma de viață să treacă de testul impus de mine sau, pur și simplu, avea să cedeze la un moment dat și să moară în acel căuș umed? Aveam tot timpul din lume să aștept rezultatul, să fiu martora unei mici golgote.
Ființa îmi pipăia pielea, îmi explora pereții capitonați cu pernițe: când se avânta în sus, de-a lungul reliefului de la baza degetelor, al noului ei cer, când cobora, inspectându-mi crestele papilare, acele ridicături microscopice care, acum bine ancorate în liniile palmare, desenau un model unic pentru fiecare om. Degetele, unite unele de celelalte, pulsau la unison. Mânia trasa culori în degrade, de la un alb murdar până la un purpuriu intens. Vântul adia ca o mângâiere de pană și, în ciuda lipsei de intensitate, îmi zvânta broboanele de sudoare acumulate pe frunte.
(Bunica mama tata chiar toți existau iar eu mă simțeam pe nicăieri)
O vietate neagră și-a făcut loc, a ieșit din încovrigarea degetului mic. Era o furnică. A ajuns pe montul marginal al mâinii și pipăia cu antenele aerul. Alcătuirea ei nu constituia o mecanică plină de automatisme, ea lua decizii ca oricare din noi. Ce-i drept, insecta a realizat o excursie în centrul pumnului. Mi-a trecut prin minte de ce nu-mi doream lopățica, iar unul din motive era că nu mai voiam să comit un holocaust, doar fiindcă aș fi avut capacitatea. Furnica m-a lăsat, neîndoielnic, cu efectul Papageno. Izbutise.
Despre autoare:
În ultimii ani, am publicat proză scurtă în reviste precum Matca Literară, Nesemnate, P(RO)EZIA, Lumi Posibile, Planeta Babel, Revista de Povestiri, Liternautica, Opt Motive, LiterNet, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Sunt absolventa unui masterat în literaturi și culturi anglofone la Universitatea din Viena, Austria, și am participat la diverse ateliere de scriere creativă alături de scriitori români.
În prezent, mă preocupă narațiunile care explorează contradicțiile etice din lumea umană. Am terminat un roman și un volum de proză scurtă, care abordează, pe lângă alte subiecte, problematica exploatării animalelor de fermă și a oamenilor implicați în acest domeniu.