[Schiţă filosofică]
de Ana Bazac
Abstract. The paper starts from the significance of the beauty of the body within the concept of man and shows why has the Greek philosophy explained the human as a rational being, the beauty of the body having a subordinated place, however not despised but intertwining with the mind: only together, the body and the spirit giving the harmony of the human person.
The paper selects from the features of the corporeal beauty, the erect stature and joins the philosophical image when the standing upright reveals the rational characteristic of man. The body is, along with the mind, creative in the constitution of the human images and impressions of what man is.
The importance of the erect stature is emphasised through a short reference to homo erectus: its erect stature has corresponded to the development of reason and pre-language, it was the sign of the qualitative transformation on the scale of hominids. More, homo erectus was the first on the scale of evolution of hominids who has had complex social relationships of care for the weak fellows (thus, relationships not supposing a punctual reciprocity). The primordial character of such peaceful relationships was later remembered as the primordial god Eros.
In fact, the purpose of the paper is the discussion of the erect stature as cultural and social construct. Consequently, the last two chapters are referring to both the description of normalcy and deformity in art and the common conscience – and the change of the view about deformity given by the modern medicine – and the social significance of the erect and leaned posture of the body. Concretely, the erect stature is depending on the work and life regime, and from this standpoint the present epoch is far from assuring to everybody and all the right to have an erect stature.
Keywords: man, human body, philosophy, body position, homo erectus, history of culture.
Rezumat. Lucrarea pleacă de la semnificaţia frumuseţii corpului în conceptul de om şi arată de ce filosofia greacă a explicat omul ca fiinţă raţională, frumuseţea corpului având un loc subordonat, dar nefiind deloc dispreţuită ci intercondiţionându-se cu mintea: numai împreună, corpul şi spiritul dând armonia persoanei umane.
Lucrarea selectează din numeroasele aspecte şi probleme ale frumuseţii corporale, statura dreaptă şi se aliază cu imaginea filosofiei în care poziţia dreaptă dă seama tocmai de specificul raţional al omului. Corpul este, alături de minte, creator în constituirea imaginilor şi impresiilor oamenilor despre ceea ce este omul.
Importanţa staturii drepte este evidenţiată printr-o scurtă referinţă la homo erectus: la acesta, statura dreaptă a corespuns dezvoltării raţiunii şi a pre-limbajului, a fost semnul transformării calitative pe scara hominizilor. Mai mult, homo erectus este primul, în lanţul evoluţiei hominizilor, care are relaţii sociale complexe, de într-ajutorare şi de ajutorare a celor slabi (deci relaţii care nu presupun reciprocitatea punctuală). Primordialitatea unor asemenea relaţii sociale paşnice a fost reamintită mai târziu sub forma zeului primordial Eros.
Obiectivul lucrării este, de fapt, discutarea staturii drepte ca un construct cultural şi social. Ca urmare, ultimele două capitole se referă atât la descrierea normalităţii şi diformităţii în artă şi în mentalul comun – şi aici, la schimbarea opticii asupra diformităţii adusă de medicina modernă – cât şi la semnificaţia socială a poziţiei drepte şi a celei aplecate. Concret, statura dreaptă este dependentă de regimul de muncă şi de viaţă şi, din acest punct de vedere, perioada actuală este departe de a asigura dreptul tuturor la a avea poziţia dreaptă.
Cuvinte cheie: om, corp uman, filosofie, poziţia corpului, homo erectus, istoria culturii.
Introducere
Frumuseţea corpului omenesc a reprezentat o valoare pentru om pe măsură ce s-a dezvoltat conştiinţa. Nevoia de Celălalt a generat mereu acceptarea acestuia, dincolo de nevoia reproductivă sau a plăcerii. Sigur că atractivitatea Celuilalt în cadrul raporturilor reproductive sau urmărind plăcerea a constituit baza în construirea descriptivă sau imaginativă a motivaţiei atracţiei. Dar frumuseţea – desigur, şi a chipului şi a corpului – a devenit o sinteză a acestei construcţii numai în procesul autonomizării operaţiilor de conştiinţă faţă de stimulii legaţi de funcţiile biologice şi de mecanismele psihice primare legate de aceştia.
Altfel spus, multiplicarea experienţelor umane în cadrul praxis-ului a permis şi a cerut, în acelaşi timp, constituirea limbajului abstract – aşadar a noţiunilor – şi a concepţiilor despre lume în care ierarhizarea lucrurilor potrivit consecinţelor lor a dus la valori: la aprecierea lucrurilor într-un fel sau într-altul şi la transformarea acestei aprecieri în criteriu al judecării acţiunilor şi relaţiilor interumane pe mai departe. Criteriile au reprezentat mereu mai degrabă dezirabilul, pozitivul urmărit, indezirabilul apărând ca negativul care era jalon în comportamentul uman mai degrabă în subsidiar: cu alte cuvinte, deşi indezirabilul negativ era temut şi respins pentru a fi cât mai departe de oameni, acest negativ a fost termenul recesiv – ca să aplicăm aici analiza lui Mircea Florian[1] – ce a propulsat valorile pozitive drept principalele criterii de judecare. Aceste valori s-au prezentat ca mituri: care prescurtează experienţele cognitive ale oamenilor, fiind alegorii şi forme târzii, cu semnificaţie schimbată, ale povestirilor originale: numele şi incidentele povestite au supravieţuit după ce sensul iniţial a fost uitat, dar în forme alterate şi corupte de re-povestirile ulterioare, în limbajul primitiv în care nu se inventaseră încă substantivele abstracte, deci existau mai multe sinonime pentru acelaşi lucru, a fost posibil ca despre lucruri să se vorbească ca despre o persoană (semnificând unul dintre numele lucrului).
În nevoia de a înţelege lumea, oamenii au fixat înţelegerile în concepte, după cum acestea au participat la desfăşurarea istorică a descrierilor, a sesizării generalului, universalului şi specificului diferenţiator între lucruri. Astfel încât aici nu numele – adică sensurile date de oameni şi prinse în noţiuni – ne interesează, ci reprezentările, realizate cu ajutorul acestor nume, despre om.
Ce este omul? Imaginea despre om în filosofia greacă
Înainte de toate, omul nu înseamnă – şi, desigur, nu a însemnat nici în filosofia veche – şi frumuseţea sa, armonia şi înfăţişarea plăcută. Suntem tentaţi să credem că în gândirea despre om se înscrie şi frumuseţea sa deoarece faimoasa sculptură antică, atât de sensibilă la proporţii, armonie şi expresie, constituie un element principal în cunoaşterea de către noi a antichităţii europene.
Dar filosofia greacă, ca iubire de înţelepciune, a căutat să meargă dincolo de aparenţe. De aceea, omul a fost înţeles în modul în care a fost iscodită lumea: ca unire dintre esenţă şi formă[2]. Iar dacă, cel puţin la prima privire, frumuseţea aparţine exteriorului, formei, înseamnă că frumuseţea nu are nimic cu esenţa omului.
Dar ce este omul, care este esenţa sa? Deoarece la greci logos-ul era şi raţiunea lucrurilor, deci Necesitatea, determinismul, regulile/legitatea, dar şi raţiunea umană – corespondenţa dintre logos-ul lumii şi raţiunea umană s-a manifestat, înainte de toate, prin utilizarea aceluiaşi cuvânt, logos, drept raţiune a lumii şi a omului – descoperirea esenţei omului nu putea să aibă loc decât prin colecţionarea unor particularităţi care se reliefau prin compararea formelor de înfăţişare şi a consecinţelor acestor forme. Astfel, important a fost nu numai să se treacă de la individual la universal, ci şi de la universale ale formei la universale ale esenţei.
Căci, de exemplu, frumuseţea ţine numai de înfăţişare: plăcută, sau foarte profitabilă (Diogene), „o superioritate de la natură” (Platon) – deci „un dar al zeilor” (Aristotel), dar de scurtă durată – „o înşelăciune mută” (Theofrast), chiar „o pedeapsă de fildeş” (Theocritos), în orice caz „o domnie fără paznici” (Carneade)[3]. De aceea, frumosul este doar lăudabil, dar, indiferent de perisabilitatea sa, este manifestarea exterioară a raţionalităţii, deci armoniei naturii[4]. Universalul în formele frumoase constă, deci, tocmai în conformitatea lor cu principii care sunt anterioare, determinante şi dincolo de forme.
Mai departe: este important să discernem lucrurile. Diogene a insistat asupra acestei operaţiuni: „Platon definise omul ‘un animal biped şi fără pene’ şi fusese aplaudat. Diogene jumuli un cocoş şi-l aduse în sala de conferinţă, spunând: ‘Acesta este omul lui Platon’. Ca urmare la aceasta s-a adăugat la definiţie: ‘care are unghii late’”[5].
Asemenea definiţii par glume reieşite din excesul de empirism. De aceea – la Platon, Aristotel sau Epicur – esenţa omului este dată de raţiunea care îl distinge de animale. Omul este zóon lógon éhon, altfel spus, „având logos-ul şi menţinându-se în el”[6].
Urmarea unei asemenea înţelegeri a omului este subordonarea înfăţişării fizice faţă de Legea dată de raţiune, căutarea frumuseţii, de pildă, în lumina pe care dorinţa de a înţelege şi descoperirea unui sens/intuirea unui sens o aruncă în ochii şi în întreaga ţinută a omului. Înţelegerea raţională determină ca frumuseţea să fie rezultatul păstrării sănătăţii printr-o viaţă cumpătată, măsurată şi în armonie cu logos-ul lumii[7], dar această înţelegere este importantă chiar pentru stabilirea scopului vieţii: acesta este plăcerea ca „judecata sobră, căutarea motivelor fiecărei alegeri şi respingeri, ca şi alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire asupra sufletului”, aşadar ca „plăcerile sufleteşti”[8].
Locul subordonat al fizicului uman faţă de logos nu a dat loc, în Grecia antică, dispreţului din evul mediu creştin faţă de corpul teluric. Dimpotrivă, tocmai socotirea raţiunii drept principiu a generat o întreagă teorie despre cultivarea sănătăţii şi frumuseţii fizice[9] ca pendant al armoniei spirituale. Dar nu această temă ne preocupă aici, ci statura dreaptă a omului ca rezultat şi cauză, în acelaşi timp, al comportării sale more humano, deci raţionale. De asemenea, poziţia dreaptă a corpului face parte din trăsăturile exterioare, vizibile, ale omului. Dar, vom vedea, această poziţie dă seama tocmai de specificul lógon al omului.
Homo erectus
După cum se ştie, paleoantropologii au numit un moment în evoluţia hominizilor ca homo erectus. Nu teoriile despre acest moment în lanţul evoluţiei sunt importante aici, ci utilizarea adjectivului erectus de către cercetători.
Acesta este participiul verbului latinesc erigo-ere-exi-ectum, a ridica, a înălţa, a construi, a face să se ţină drept, a însufleţi, a stimula. Într-adevăr, hominidul numit erectus[10] a fost primul care a avut în permanenţă poziţia dreaptă a corpului şi capul în prelungirea acestei poziţii. Această poziţie – ceea ce presupune şi picioare mai alungite – nu a fost legată atât de agerimea cerută de apărarea faţă de mediul neprielnic, cât de utilizarea de unelte de piatră şi de controlul focului: homo erectus a fost primul care a folosit plute pentru a traversa oceanul[11] şi, în acelaşi timp, primul care, trăind în familii, a vânat în grupuri coordonate şi a avut grijă de membrii infirmi sau slabi[12]. Iar toate acestea au implicat şi un pre-limbaj, adică – dincolo de limbajul gestual şi aşa cum pot deduce – articularea unor vocabule fixe corespunzătoare nevoilor, intenţiilor şi sensurilor. Acest pre-limbaj a fost învăţat deoarece abilităţile lingvistice sunt uniforme[13] şi a devenit limbaj prin multiplicarea vocabulelor şi a sensurilor intenţionate.
Aşadar, poziţia dreaptă a corpului a fost rezultatul practicii pe care, în acelaşi timp, a condiţionat-o. Caracterul uman al omului s-a dezvoltat ca făurire simultană a inteligenţei – ca deducţie logică, ca sesizare a asemănărilor şi deosebirilor, ca discernere şi, în acelaşi timp, ca unire şi sesizare a generalului şi repetabilului – şi a limbajului. Iar un semn exterior al prezenţei logicii a fost şi este poziţia dreaptă.
O mică speculaţie
Verbul latin amintit mai sus poate avea o rădăcină grecească, e/er, care ne trimite la formidabila intuiţie şi, în acelaşi timp, capacitate de sinteză a oamenilor din vechime. În greaca veche, eimi înseamnă a fi, a exista, chiar a deveni[14]. Simbolismul sunetelor – aici, e – este un aspect care nu poate fi ignorat: a exista (e/er) a însemnat pentru oameni tocmai a fi legat de ceilalţi. Dar un zeu primordial în panteonul grec a fost tocmai Eros: nu relaţia cea mai puternică pentru intimitatea omului – dragostea sexuală şi fertilitatea pentru naşterea progeniturii – este importantă aici, ci faptul că oamenii au înţeles că relaţiile sociale sunt ceea ce le dau specificul, ba mai mult, că legăturile sunt ceea ce constituie lucrurile existente în natură. În aceeaşi ordine de idei, Eris, ca zeiţă a vrajbei (iar aceasta poate lua diferite manifestări) descrie o relaţie la fel de constitutivă şi, inclusiv prin rădăcina comună a numelor, aflată doar pe versantul opus iubirii. Dar oare aceşti versanţi nu sunt şi interşanjabili?
Semnificaţia supremă a relaţiilor din societăţile omeneşti s-a manifestat prin evaluarea acestor relaţii, prin descrierea lor şi prin sublinierea consecinţelor lor. De aceea, existenţa realmente semnificativă era aceea a vitejiei – în lupta generală cu viaţa – iar o asemenea existenţă a fost considerată modelul vieţii umane însăşi: dovada locului de model este răsplata celui care trăieşte potrivit aprecierii generale a ceea ce este bine pentru om.
În partea finală a Republicii, Platon a avansat mitul lui Er. Genitivul numelui este Eros, chiar dacă accentul este schimbat faţă de numele zeului, iar Er este „un bărbat viteaz” recompensat pentru viaţa sa dreaptă, bazată pe gândire, înţelegere şi alegere măsurată, prin rolul de „vestitor pentru oameni al tuturor întâmplărilor de pe lumea cealaltă”[15], deci prin prelungirea vieţii.
Totuşi imaginea despre om
Ce este mai important la oameni, care este noţiunea universală „om”, adică trăsăturile care sunt menţionate în această noţiune? Spinoza ne-a amintit că noţiunile universale înseşi nu sunt formate de către toţi oamenii (omul fiind o unire a minţii şi a corpului) în acelaşi mod, ci variază în funcţie – atenţie – de modul în care a fost afectat corpul fiecărei persoane de oamenii cu care a intrat în contact şi, deci, de ce anume îşi aminteşte mai degrabă mintea fiecăruia. Astfel, „aceia care, de exemplu, au privit cu admirație mai ales statura oamenilor, vor înţelege prin cuvântul ‚om’ un animal cu o statură verticală, acei care, dimpotrivă, s-au obişnuit să aibă în vedere altceva, îşi vor forma o altă imagine comună – anume că omul este un animal care râde, un animal biped fără pene, un animal raţional…fiecare îşi va forma imagini universale ale lucrurilor, după dispoziţia corpului său”[16].
Aşadar, nu este vorba numai de faptul că noţiunile generale se formează în urma experimentării de către copii/oameni a diferite fenomene în care unele aspecte apar mai pregnante decât altele. Ci şi de faptul că în impresiile pe care şi le formează oamenii, nu numai mintea – cu noţiunile etc. –, ci şi corpul (sau, poate, în primul rând corpul), şi anume, înainte de orice, statura dreaptă a corpului, este creator[17].
Poziţia dreaptă în istorie
Forma fizică exterioară a fost văzută, şi datorită firescului său şi datorită faptului că nu ea a fost socotită a fi esenţială pentru om, ci raţiunea – sau puterea, în concepţia dominantă dată de cei puternici –, drept accesoriu în descrierea frumuseţii fizice a oamenilor. Contorsionările eroilor în sculpturile şi picturile celebre, aşezările cuminţi sau unduirile lascive ale eroinelor, încordarea muşchilor şi chemarea mâinilor au presupus, toate, normalitatea poziţiei drepte. Ceea ce se abătea de la normal era diformitatea, cocoaşa, curbura convexă şi capul plecat în urma acestei curburi. Iar diformitatea a fost privită mult timp ca pedeapsă divină, semn al ireversibilului şi al înfrângerii oricărui vis legat de normalitatea fizică.
Legat de tema noastră, dacă cei însemnaţi fizic erau deplânşi – dar în cadrul aceleiaşi acceptări a pedepsei divine –, cocoşaţii erau ridiculizaţi: oricum, omul normal fizic evolua într-un tipar cultural care-l determina să îi fie teamă de cei diformi sau estropiaţi şi să îi considere ca neavând valoarea pe care în general o acordau făpturilor bine făcute fizic. Doar o dată cu ştiinţele moderne, diformitatea a apărut ca fenomen natural, determinat de fenomene naturale, cognoscibile şi din ce în ce mai remediabile. Mai mult, astăzi medicina are un caracter preventiv, astfel încât în principiu patologia cifotică poate fi preîntâmpinată şi limitată prin terapii fizice şi chirurgicale. O dată mai mult, educaţia fizică – în sensul propriu al fiecărui cuvânt din această expresie – este absolut necesară şi în această operă de preîntâmpinare a patologiilor şi, pozitiv, în construirea fizicului drept, armonios şi frumos.
Al doilea aspect de menţionat aici este faptul că poziţia dreaptă, adică imaginea despre ea, a(u) fost modelată/e după cei care s-au aflat în partea superioară a societăţii. La cei de jos, părea firească aplecarea trupului: secerătoarele, spălătoresele, cusătoresele, servitorii, minerii şi atâţia alţi muncitori constituiau exemple de deteriorare a corpului şi a poziţiei avântate a corpului. Mai mult, capul veşnic plecat[18] şi corpul aplecat – au fost socotite, tot de sus, drept semnul firesc şi inevitabil al supunerii. Doar modernitatea a adus cu sine ideea egalităţii sociale şi a repudierii aplecării umile asupra mâinii boierului[19].
Şi astăzi
Ştim multe, civilizaţia actuală este mai înaltă decât oricând înainte prin nivelul ştiinţei şi al tehnologiilor, dar rezultatele ei nu sunt întotdeauna cele mai benefice pentru oameni.
Dacă regimul muncii este dur – cel puţin 8 ore pe zi petrecute în faţa calculatorului, ca să nu vorbim de munca la maşina de cusut sau, în picioare, la curăţarea şi sortarea puilor şi peştilor vânduţi apoi ca prefabricate – atunci mersul la fitness de două ori pe săptămână nu compensează deloc poziţia spatelui şi tasarea vertebrelor şi a oaselor. Dacă drumul la muncă (dar şi la şcoală) şi înapoi este tot stând, să spunem doar o oră şi jumătate în fiecare zi, atunci, indiferent de convingerea că gimnastica şi sportul regulat sunt sine qua non, pur şi simplu cetăţeanul mediu nu are timpul fizic pentru acestea. Acasă trebuie totuşi să se ocupe puţin de treburile domestice. În plus, poate fi prioritară gimnastica faţă de educaţia copiilor?
Grija pentru moderaţie, mişcarea şi sănătatea propriului corp sunt, desigur, elemente fireşti ale culturii, inclusiv populare. Dar condiţiile de viaţă şi muncă pot fi de aşa natură încât să tocească disponibilitatea omului pentru a da curs acestor elemente. Ca urmare, a considera că educaţia fizică le poate compensa este superficial şi inexact. Mai degrabă, educaţia fizică oferă modelul dezirabil al staturii şi frumuseţii corpului, adică provoacă tocmai condiţiile de viaţă şi muncă ale majorităţii, de fapt, cauzele sociale ale acestor condiţii.
Fenomenele din ţările dezvoltate constituie o oglindă a devenirii generale a societăţii actuale. Obezitatea, numărul redus de copii, timpul liber precar şi sedentar, rutina unei „clase mijlocii” sărăcite, dependente şi vulnerabile, munca dăunătoare şi monotonă din punctul de vedere al poziţiei corpului sunt copleşitoare nu în primul rând datorită modernităţii/a revoluţiei industriale, ci datorită subordonării acesteia relaţiilor capitaliste. De aici, nici nu se poate deduce vreo creştere în viitor a speranţei de viaţă decât în urma compensării relative a celor de mai sus cu medicamente şi medicină[20].
Dar tendinţele de mai sus nu sunt iremediabile. Teoretic, ştim că alternativele constau în reducerea timpului de muncă şi restructurarea muncii, în instituţionalizarea vieţii sănătoase, prin hrană şi condiţii decente de viaţă, mişcare, sport, preocup intelectuală. Dar toate acestea presupun o altă aşezare socială. Dacă o asemenea aşezare este amânată, noxele se vor aglomera, iar corpul drept şi sănătos va ajunge să fie un semn al diviziunii sociale.
# Bibliografie
1) Aristotel, Fizica, Traducere N.I. Barbu, Studiu introductiv, note, indice tematic şi terminologic Pavel Apostol, Studiu asupra „Fizicii” lui Aristotel, Alexandru Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
2) Aristotel, Metafizica, Traducere de Ştefan Bezdechi, Studiu introductiv şi note de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965.
3) Bazac, Ana, „Un avertisment antic din partea filosofiei”, în vol. CD, ISSN 1844-3923, al Conferinţei ştiinţifice Educaţia fizică, sportul şi calitatea vieţii, Universitatea Politehnica din Bucureşti, 2010, pp. 434-440; reluat în Egophobia, nr. 27, 16 iunie 2010, e-revistă culturală, ISSN 1584-6210 http://egophobia.ro/revista/?p=5139.
4) Bazac, Ana, „The Beauty of the Body as Cultural Engineering”, Noema, X, 2011, pp. 255-270.
5) Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963.
6) Florian, Mircea, Recesivitatea ca structură a lumii, I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983.
7) Gide, Charles, Principes d’économie politique (1883), Paris, L. Lerose et Forcel, 1884.
8) Heidegger, Martin, „Despre esenţa şi conceptul lui φύσις (Aristotel, Fizica II,1)”, în Heidegger, Repere pe drumul gândirii (1976), Traducere şi note introductive Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988.
9) Heyerdahl, Thor, Expediţia Kon-Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific (1950), Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958.
10) http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-erectus.
11) Lovers, not Fighters?, 2008, http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=lovers-not-fighters.
12) Merleau-Ponty, Maurice, Phénoménologie de la perception, Paris, Gallimard, 1945.
13) Merleau-Ponty, Maurice, « La philosophie et la politique sont solidaires » (1960), reluat în Merleau-Ponty, Maurice, Parcours deux. 1951-1961, Paris, Éditions Verdier, 2000.
14) Platon, „Republica”, Traducere de Andrei Cornea, în Platon, Opere, V, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
15) Ruhlen, Merritt, The Origin of Language: Tracing the Evolution of the Mother Tongue, N. Y., John Wiley & Sons, 1994.
16) Spinoza, Benedict, Etica, (1677), Traducere din limba latină de Al. Posescu, Studiu introductiv şi note de 1. Firu, București, Editura Științifică, 1957, Partea II, Despre natura și originea sufletului, Propoziția XL, Nota 1, p. 126.-127.
17) Spinoza, Baruch, Ethic Demonstrated in Geometrical Order and Divided into Five Parts (1677), Translated from the Latin by William Halle White, London, Trübner & Co., 1883. II: The Nature and Origin of the Mind, Prop. XL, Scholium 1, p. 86.
# Note
[1] Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, I, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Nicolae Gogoneaţă şi Ioan C. Ivanciu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, p. 55.
[2] Anticii vorbeau de substanţă, materie şi formă. La unii esenţa era materia (sofistul Antiphon, citat de Aristotel), forma fiind un accident. La alţii (Aristotel, Fizica, Traducere N.I. Barbu, Studiu introductiv, note, indice tematic şi terminologic Pavel Apostol, Studiu asupra „Fizicii” lui Aristotel, Alexandru Posescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, I 6, 189a, p. 19; Metafizica, Traducere de Ştefan Bezdechi, Studiu introductiv şi note de Dan Bădărău, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1965, I (A), cap. 3, 984a, p. 61), esenţa era dată de formă sau cumva de unirea dintre materie şi formă în substanţă.
Cu alte cuvinte, conceptele – care merg dincolo de aparenţe –, inclusiv cel de formă (fenomenul fiind de origine kantiană), au căutat să explice lumea, nu să o descrie.
[3] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), Traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, V, XI [19], p. 262.
[4] Ibidem, III, XLII [78], p. 224.
[5] Ibidem, VI, VI [40], p. 305.
[6] Martin Heidegger, „Despre esenţa şi conceptul lui φύσις (Aristotel, Fizica II,1)”, în Heidegger, Repere pe drumul gândirii (1976), Traducere şi note introductive Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p. 250.
[7] Vezi Platon în Ana Bazac, „Un avertisment antic din partea filosofiei”, în vol. CD, ISSN 1844-3923, al Conferinţei ştiinţifice Educaţia fizică, sportul şi calitatea vieţii, Universitatea Politehnica din Bucureşti, 2010, pp. 434-440; reluat în Egophobia, nr. 27, 16 iunie 2010, e-revistă culturală, ISSN 1584-6210 http://egophobia.ro/revista/?p=5139.
[8] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, X, XXVII [132], p. 500, XXIX [137], pp. 500, 501.
[9] Vezi şi Ana Bazac, „The Beauty of the Body as Cultural Engineering”, Noema, X, 2011, pp. 255-270.
[10] Vezi şi Lovers, not Fighters?, 2008, http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=lovers-not-fighters
[11] Ne amintim cu toţii expediţia din 1947 a lui Thor Heyerdahl cu pluta pe Oceanul Pacific, vezi Thor Heyerdahl, Expediţia Kon-Tiki. Cu pluta pe Oceanul Pacific (1950), Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1958.
[12] http://humanorigins.si.edu/evidence/human-fossils/species/homo-erectus.
[13] Vezi şi Merritt Ruhlen, The Origin of Language: Tracing the Evolution of the Mother Tongue, N. Y., John Wiley & Sons, 1994, p. 4.
[14] Ca în Theaitetos al lui Platon, 152d.
[15] Platon, „Republica”, Traducere de Andrei Cornea, în Platon, Opere, V, Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 614b, p. 436, 614d, p. 437.
[16] Benedict Spinoza, Etica, (1677), Traducere din limba latină de Al. Posescu, Studiu introductiv şi note de 1. Firu, București, Editura Științifică, 1957, Partea II, Despre natura și originea sufletului, Propoziția XL, Nota 1, p. 126.-127. (Spinoza, Ethic Demonstrated in Geometrical Order and Divided into Five Parts (1677), Translated from the Latin by William Halle White, London, Trübner & Co., 1883. II: The Nature and Origin of the Mind, Prop. XL, Scholium 1, p. 86).
[17] Rol dezvoltat mai târziu în fenomenologia lui Maurice Merleau-Ponty, Phénoménologie de la perception, Paris, Gallimard, 1945 : când mă refer la mine, mă refer la corpul meu sau la ceva legat de acesta. Oricum, „nu se poate tăia corpul în două, spunând: ‘aici, gândirea, conştiinţa, acolo, corpul, obiectul’. Există o profundă circularitate în corp…”, Maurice Merleau-Ponty, « La philosophie et la politique sont solidaires » (1960), reluat în Maurice Merleau-Ponty, Parcours deux. 1951-1961, Paris, Éditions Verdier, 2000, p. 304.
[18] Vezi proverbul „capul plecat, sabia nu-l taie”, care voia să adeverească eficienţa umilinţei. În realitate, poate că umilinţa îl apăra pe cel umil, dar nu şi supunerea.
[19] De aceea, acum apar caracterizarea oamenilor după modul cum au, sau nu „şira spinării dreaptă”.
[20] Charles Gide, Principes d’économie politique (1883), Paris, L. Lerose et Forcel, 1884, p. 415, a arătat că în Anglia şi Franţa, în acelaşi areal geografic şi în aceeaşi perioadă de timp, durata medie de viaţă şi proporţia şi gravitatea bolilor au fost diferite la clasele de sus şi de jos.