Artemiza

de Rodica Bretin

Aveam doar șapte ani când cu mama m-a luat cu ea pe teren. Văzusem în filme cum o insignă de poliţist deschidea toate uşile în America. În Braşovul nostru de peste ocean, o legitimaţie de la Intreprinderea de Locuinţe şi Localuri te lăsa să intri în orice casă din oraşul vechi. Străzile mamei! Le ştiam, le bătusem pe fiecare; ce mai, m-aş fi putut angaja la ILL cu ochii închişi. Salariul era mic, alergătură şi hârţogărie multă, dar ce conta! Am intrat pe porţi de lemn, din tablă şi fier forjat, am păşit prin albiile pietruite dintre garduri vii. Era de-ajuns să batem la o uşă – nu trebuia să ciocănim îndelung sau să sunăm de două ori ca poştaşul din filmul cu Jack Nicholson – şi ni se deschidea îndată. Mama avea o legitimaţie mai tare decât a agenţilor FBI!

Clădirile de pe străzile Colonel Buzoianu, Doctor Marinescu şi Maior Cranţa arătau ca nişte mici conace, cu ferestre ogivale, foişoare, terase, frontoane, coloane la intrare şi porţi masive. Pe vremuri, fiecare aparţinuse unei singure familii, însă astăzi locuiau câte opt-nouă într-una. Dintre foștii proprietari, unii plecaseră spre ţări mai calde, alţii aleseseră să rămână şi după naţionalizare, legaţi de amintiri, de casa ce fusese cândva a lor, sau fiindcă nu se încumetau să ia viaţa de la început printre străini.

Mama avea de mers la trei adrese în ziua aceea, iar prima era pe Maior Cranţa, partea numerelor cu soţ. Dacă s-ar fi făcut un concurs de frumuseţe între casele străzii, vila cu două coloane de granit la intrare ar fi câştigat cu siguranţă. Vara se îmbrăca în iederă până la acoperiş, cu hortensii în balcoane şi muşcate la fiecare fereastră. Nici iarna n-arăta rău, cu brăduţii argintii ce mărgineau poteca, vegheaţi de cei doi urşi de piatră.

În loc de sonerie, uşa apartamentului 14 avea un cap de lup cu un inel de bronz între fălci. În spatele tăbliei masive mi-am închipuit un labirint de încăperi şi coridoare, un fel de peşteră a piraţilor din Caraibe. Cum orice comoară este păzită de un balaur sau măcar de un pechinez nervos, m-am tras în spatele mamei, care se pregătea să ciocăne încă o dată. N-a fost nevoie. Uşa s-a deschis, întâi de o palmă, cât să încapă legitimaţia de ILL, apoi larg, ca o invitaţie.

– Găsiţi papuci în antreu.

Câte bordeie atâtea obiceie, suna o vorbă în Ardeal. Se spune obiceiuri m-ar fi corectat tovarăşa învăţătoare. Dar eram în vacanţă, când puteam folosi licenţe poetice fără să îmi scadă cineva nota.

Pe carpeta din hol am găsit o întreagă colecţie de papuci de casă: croşetaţi, făcuţi cu andrelele, din lână, pâslă sau piele-ntoarsă. Am ales perechea care mi se potrivea, lăsând în loc cizmulițele, iar mama şi-a dat jos galoşii. Pe atunci oamenii se descălţau când mergeau în vizită. Mi se părea firesc; dacă la tine nu aduci noroiul sau praful de pe străzi, de ce ai face-o în casele altora? Mi-am vârât deci picioarele în papucii flauşaţi, calzi de la dogoarea sobei de teracotă. Între timp, mama o luase pe urmele gazdei şi m-am ţinut după ea, nu de alta, dar să nu mă rătăcesc prin labirint.

Întâi era vestibulul cu turma papucilor, apoi un hol având de o parte o baie mică şi de alta bucătăria-chicinetă, după care o cameră atât de ticsită încât expresia n-aveai unde să arunci un ac căpăta noi înţelesuri. Tavanul cu stucaturi, pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri, draperiile de brocart, candelabrul din tavan şi cele două lampadare din colţuri opuse, mobilele masive – peste toate mi-au lunecat ochii ca pe luciul unei ape. Cu a doua privire am coborât mai adânc, zăbovind asupra detaliilor: biblioteca cu rafturi îndoite sub greutatea cărţilor legate în piele, vitrinele unde domnea o dezordine savantă – pahare albastre şi verzi, sclipind ca nişte ochi de păun, statuete din fildeş, ceşcuţe adunate ca puii de cloșcă în jurul unui ceainic pântecos, tăviţe filigranate. Erau acolo vaze din porţelan de Meissen, clopoţei din cristal de Murano, servicii Rosenthal, tacâmuri de argint şi un coupe-papier imitând un pumnal de Toledo. Acum aş ştii să le spun pe nume! Pe o măsuţă de mahon, înconjurată de ghirlande sculptate, se afla un gramofon cu pâlnie de alamă, iar într-un colţ un pian fără coadă, având capacul ridicat; cântase cineva chiar înainte de venirea noastră?

Gazda a trecut în altă încăpere, unde erau două paturi, unul mare şi unul mai mic. M-am uitat la pereţii cu icoane pe lemn şi pe sticlă, apoi la uşa pe care intraserăm, fiindcă alta nu mai era. Labirintul, castelul, apartamentul se terminau aici. Două camere, baie, hol, bucătărie. Doar atât? Stăpâna casei stătea în sfârşit locului şi am putut să o privesc cu luare-aminte: părul cărunt strâns într-un coc, ţinuta dreaptă, rochia neagră, sobră, şalul de caşmir aruncat peste umeri, ca o pisică argintie ce i se încolăcise la gât. Bătrâna era una dintre fostele proprietare de pe Dealul Cetăţii, stăpână astăzi pe nişte mobile desperecheate şi mulţimea obiectelor atât de încărcate de amintiri încât ar fi tras la cântar ca plumbul.

Mă zgâiam încă la măsuţa de toaletă – unde erau o puzderie de sticluţe de parfum, un pieptene de fildeş, casete din lemn de cireş, unele întredeschise, din care se revărsau mărgele şi perle, iar în mijlocul lor un oval argintiu cu ramă de baga. Doamna se privise în oglinda aceea ani şi ani. Oare ochiul ce nu clipea niciodată o văzuse şi el, întâi copilă, adolescentă, tânără femeie, apoi cu fire albe în păr? Câteodată îmi treceau prin minte gânduri ciudate, cărora nu mă pricepeam să le dau de capăt.

Doamna ne-a invitat în sufragerie şi, în timp ce ne aşezam pe canapea, a dispărut în bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă plină cu fursecuri. Mama ciugulea din primul, eu eram la al patrulea, când am auzit uşa de la intrare. Venise cineva de-al casei, fiindcă avea cheie. Cine putea fi? Când eram mică, mă pomeneam câteodată întrebându-mă cu voce tare, despre una ori despre alta. Deşi de data asta n-am făcut-o, nelămurirea-mi nerostită a primit răspuns.

– E nepoata mea, Artemiza.

Mi-au sunat toţi clopoţeii minţii: ştiam o fată cu numele ăsta neobişnuit… Aveam să o cunosc pe a doua? Însă nu era o stranie coincidenţă, zeii hazardului îşi vedeau de ale lor. În pragul sufrageriei a apărut chiar colega mea de clasă.

Artemiza – singură şi unică – a fost la fel de surprinsă să dăm ochi în ochi. Nu ne întâlniserăm până atunci decât la şcoală, unde era mai retrasă decât mine, oricât ar fi de greu de crezut. Poate fiindcă părinţii îi muriseră într-un accident de maşină şi rămăsese în grija bunicii. Şi eu o iubeam mult pe a mea. Dar să nu mai fie mama, tata, ori amândoi? Fără ei ar fi fost ca fără soare… Tăcerea se lungea asemenea unui elastic vechi, gata să se rupă. Trebuia să spun ceva, orice.

– Suntem… am început.

– Prietene.

Voiam să spun colege, dar Artemiza mi-o luase înainte; de ce cu o minciună? Eram gata să readuc pârâul adevărului în albie, când m-am oprit. Puţin îi păsa Artemizei dacă eram prietene, colege sau nu ne cunoşteam deloc. Singura pe care încerca să o convingă era bunica ei. Nişte prietene ce habar n-avuseseră unde locuia fiecare? Doamna s-a făcut că nu bagă de seamă, umplându-mi din nou farfuria cu fursecuri. Erau bune, mai ales cele cu ciocolată, dar eu altceva voiam. Mi-am făcut curaj şi am pus întrebarea care îmi dădea târcoale de când intrasem.

– De ce nu are pianul ăsta coadă?

Nu mai văzusem vreunul în realitate, doar în poze ori la televizor, şi – dezamăgire! – aceluia îi lipsea partea din spate, de parcă cineva îl retezase la jumătate. Nedumerirea mea a făcut-o pe mama să se încrunte, însă gazda noastră părea amuzată de atâta naivitate, ca să nu zic ignoranţă.

– E o pianină, mi-a desluşit. Un pian n-ar fi încăput pe uşă. Fiul meu a avut un Steinway cu care dădea concerte la Ateneu. I l-au luat când…

Vorbea despre tatăl Artemizei. Şi, după negura ce îi învelise privirea, accidentul de maşină nu era singura amintire pe care încerca să o uite. Artemiza n-a lăsat umbra din ochii bunicii ei să devină noapte.

– Vrei să-ţi cânt ceva?

Întrebarea a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe mine, căreia îi fusese adresată.

– Da, sigur, am rostit nu foarte convinsă.

Artemiza cânta la pian? Mă rog, la pianină. Un lucru pe care o prietenă ar fi trebuit să îl ştie. Am închis gura ca să n-arăt ca un peşte rămas pe uscat după retragerea apelor. Din fericire, bunica şi nepoata nu-mi dădeau atenţie; răsfoiau partiturile, nehotărâte la care să se oprească. Până la urmă, le-au pus deoparte.

– Für Elise! au rostit într-un glas.

Deşi abandonasem grădiniţa germană după câteva luni, câte ceva se lipise totuşi de mine. Für, adică pentru. Dar cine era Eliza? N-am întrebat. O naivitate pe zi, treacă-meargă, două erau prea mult. Am lăsat tăcerea să se aştearnă la fel ca ninsoarea de afară peste copaci: într-un strat gros.

Artemiza se aşezase pe taburet, împletindu-şi o clipă degetele. Le-a coborât pe clape încet, fără să le atingă, de parcă erau din cristal şi se puteau sparge, apoi primele acorduri au ciocănit văzduhul.

Mă simţeam înăuntrul unui ou a cărui coajă începuse să se crape. Stăteam acolo demult, dorind, sperând – fără să ştiu ce. Şi iată, se întâmplase! Mă trezeam dintr-un lung somn, auzeam, simţeam! Stăteam încremenită pe canapea, abia respirând, şi-n acelaşi timp devenisem Doroty, fetiţa smulsă de o tornadă şi dusă departe, într-o lume magică şi, cumva, înfricoşătoare. Eram Eliza aceea pe care cineva o iubise ca pe nimeni alta, eram tot eu, cea care păşea pe coarda muzicii la o înălţime ameţitoare. Îmi doream să ajung la capăt, dar și să rămân acolo pentru totdeauna, vibrând odată cu lumea.

Artemiza şi-a ridicat mâinile de pe clape şi sunetele s-au oprit, liniştea a luat iarăşi în stăpânire sufrageria, casa, oraşul. Dar era o altfel de tăcere; înainte fusese aşteptare, acum era un gol în coşul pieptului. De ce se terminase? Mai voiam! N-am zis nimic, ascultând glasul gazdei noastre.

– Bagatelă în La minor de Ludwig van Beethoven. Dar ştiai asta.

Am dat din cap; da, sigur. Nu era deloc aşa, însă era ziua micilor minciuni – întâi a Artemizei, apoi a mea. Mama n-a zis nimic. Poate se simţea vinovată fiindcă lăsase o uşă închisă pentru mine, cea a muzicii. Nu eram o familie de melomani. Doar tata, pe vremuri mare iubitor al spectacolelor de estradă, se ducea la Teatrul de Operetă de câte ori era vreo premieră. Mă luase cu el la Liliacul, unde adormisem în pauza dintre acte. Muzica simfonică? Pretenţioasă, greoaie, numai pentru cunoscători. O idee absurdă pe care mi-o băgasem singură în cap. N-ar fi fost prima.

Eu şi Artemiza aveam aceeaşi vârstă; eram într-o clasă, nu? Atunci de ce mă simţeam la poalele unui deal, poate al Cetăţii, privind spre culmea unde zeiţa vânătorii, Artemis-Diana avea, în loc de arc, o harpă fermecată – sau o pianină.

Parcă o vedeam întâia oară: o fetiţă cu păr cânepiu, pistrui şi ochi când verzi, când cenuşii, după cum bătea lumina. Colega mea era liniştită – de felul ei – şi politicoasă, cum deprinsese în cei şapte ani de-acasă. Ştia însă un secret, al partiturilor, unde în loc de litere se scria cu note, iar sunetele ţineau loc de cuvinte. Artemiza citea muzica, degetele ei îi dădeau viaţă pe clape. Cât aş fi vrut să-mi reuşească scamatoria asta! Artemiza, prietena mea. Acum îmi doream să devină, într-o zi. Noi, răţuştele cele urâte, retrase şi timide, ar fi trebuit să ţinem aproape şi să fim ca surorile, deși nu toate o să ajungem lebede.

În anii aceia ardelenii nu terminau cu un te iubesc, te pup, te îmbrăţişez, de câte ori vorbeau cu cineva. Dacă sunt folosite prea des, cuvintele se tocesc, îşi pierd strălucirea. La fel, gesturile. Când, la plecare, am luat-o în braţe pe nepoata gazdei, nimeni n-a fost mai surprins decât mine. Ce mă apucase? Chiar or fi prietene, a trecut aşa, un val de îndoială, peste chipul bunicii. A răcit, sigur are febră, s-a îngrijorat mama. Artemiza şi-a lipit buzele de urechea mea, ca să-mi şoptească:

– Nu e greu. Îţi trebuie un pian şi multă răbdare, atât.

Cu răbdarea stăteam prost, cu pianul la fel. Mama şi-a pus galoşii, eu am încălţat cizmuliţele şi am ieşit în albul zăpezii. După câţiva paşi, s-a răsucit spre mine.

– Vrei un pian, ştiu. N-avem bani, n-avem loc… Ce zici de o mandolină?

Mandolina nu era pian, nici eu vreun Mozart, copilul minune al muzicii. Dar învăţasem să nu refuz niciodată ceva. Calul de dar nu se caută la dinţi.

– Da! am zis, încercând să par mai încântată decât eram.

Mama m-a privit cu drag, m-a mângâiat pe cap, mai precis pe căciuliță şi am pornit alături, eu împăcată şi nu prea cu soarta, ea socotind de unde să facă rost de bani pentru o mandolină luată de la Consignaţie. Mi-a cumpărat-o trei săptămâni mai târziu, deşi ziua mea fusese deja, în noiembrie. Şi-aşa a început aventura mea muzicală pentru corzi şi cutie de rezonanţă.

Dar asta e deja altă poveste!