Poveşti mici

[proză postmodernistă]

(fereastra latină)

de Manuelita Almaviva
traducere de Simona Dăncilă

Un aspect lingvistic

Când s-au ridicat tăcerile din toata valea, tăceri spanioleşti care zăcuseră pe noi cu toată greutatea lor zemoasă, latină, presând ideile adevărate, ne-am văzut unii pe alţii foarte originali şi vulnerabili şi ne-am ascuns pe sub frunze, eu nimerisem lângă tine şi senzaţia că pământul e abrupt mă făcea să înfig degetele în noroiul moale. Amândoi purtam pene şi credeam că nu avem voie să punem nici o întrebare. Şi apoi, pe ce limbă am fi putut vorbi? Una tocmai plecase, cealaltă nu sosise încă şi Muţenia era singura în stare să cuprindă toate părţile corpului, Muţenia lua forma sânilor mei terminaţi în fructe mici de pădure şi lua forma feselor tale pe care penele stăteau zbârlite în sus. Doi învăţători de modă veche răscoleau frunzele cu toiege şi ne-au găsit şi pe noi în acea înspăimântătoare Muţenie şi ne-au dus împreună cu ceilalţi la şcoală, casa de lemn în care limba natală atârna pe pereţi în rime simple. Fiecare în bancă lângă Idolul Său necioplit încă pe care-l cuprindeam pe furiş în braţe în timp ce ni se explica Decenţa. Ca să explice Decenţa dascălii ăia foloseau o mulţime de salivă, o mulţime de dinţi galbeni cu partea de jos lată ca o lopată şi partea de sus rotundă şi înfiptă doar pe jumătate în gingie, o mulţime de vîrfuri violacee de limbă şi o mulţime de ondulări vocale.
Ne făceam mari văzând cu ochii şi ne luam adio de la copilăria care ne rămânea mică şi crăpa la încheieturi. Te-am văzut o dată pe hol şi am putut să vorbim în Dialect, să găsim în Dialect rădăcinile tuturor părţilor corpului şi să devenim cât de cât reali, un indian şi-o indiancă bine delimitaţi, deşi încă nu aveam faţă. Şi nu aveam voie să folosim vrăji, ca aceea: ” ieşi din tine şi arată-te exact aşa cum eşti”.
Pe care, oricum, mereu o înţelegeai greşit…
 
 
Ce încape între…

 
Eram deja mari şi am hotărât să ne jucăm de-a “ce încape între un mort şi un călugăr”– eu ziceam chestii femeieşti iar tu chestii bărbăteşti. Era un gol pe care, ca să-l umplem cu adevărat, a trebuit să punem multe lucruri. Tu un maiou şi o cămaşă perlată, eu fusta de blugi şi papucii cu talpă groasă, tu dulapul de pe hol, eu uşa de la intrare, tu scările blocului, eu o bucată de asfalt cu tot cupomul rotund şi umbrela din faţa cafenelei, tu curba lungă cu felinare portocalii, eu drumul mărginit de stânci cu miez fierbinte şi uite aşa am ajuns până la urmă la mânăstirea istorică Aremita plină de amintiri gotice şi călugări împăiaţi cu părul aspru îmbibat în ulei sfinţit care ajuta la menţinerea aurei lor religioase. Cică de ce suntem îmbrăcaţi indecent, vorbele nici nu se produc singure, trebuie să le luăm de pe limba lor înţepenită, să le desprindem ca pe midiile fixate în lemnul navelor bătrâne şi făcând abstracţie de putoarea sfântă să ni le împingem în urechi până cînd ating nervul înţelegerii. Îmbrăcaţi indecent?… Mă uit la tine dragul meu şi nu văd nimic indecent, te uiţi bine la mine şi nu vezi nimic indecent dar călugării ăia Eccoişti au o metodă de a scoate indecenţa din om la iveală pe care noi doi nu o ştim, ne trezim numai cu senzaţia că suntem nuzi între imaginile noastre pure din oglinzi şi ducem mâinile cruciş, invers, tu la ale mele şi eu la ale tale părţi ruşinoase, ghidul la ale unei doamne şi doamna nu la ale ghidului ci la ale unui tânăr cu ochelari venit să studieze basoreliefuri şi care neavând încotro duce mâinile la ale ghidului. Orga organizează aerul şi ne retragem într-o adâncitură plină de oase, ne simţim de parcă am avea scheletul în exterior şi toată carnea în burtă, eu aş fi vrut să scâncesc şi să-ţi spun Te Deum dar nu mă lăsai, fir-ai să fii!
 

Ora la care Omul
 

Ora la care Omul iese din Oră şi crede că se odihneşte, partidul bunicilor are o activitate de vârf care nu dăunează nimănui. Ei vor doar să mai simtă prin politică ceea ce au simţit într-un şanţ după ploaie când aveau toată adolescenţa în cârcă şi toată forţa necesară. Din mila poporului îşi cruţă inteligenţa în pernele de catifea ale fotoliilor parlamentare căci sunt tare sensibili la inteligenţă.
Ora la care Omul se caţără în Prezenţă dar nu mai ajunge să umple decât puţin din ea restul fiind doar demnitate împietrită pe sub riduri. Se uită la noi fără nici o plăcere cum facem abstracţie de laboriosul şi întortocheatul sistem, neavând într-adevăr nici o prestanţă şi neoferind nici o garanţie, ne bucurăm de o bere pe bordură. S-ar zice că facem gaură în lume să cadă toţi ochii pe noi, îmbiem o doamnă cu sticla şi primim înjurături cu nemiluita. Zic prietene, filozofia face spumă, apare diferenţa dintre Mumă şi Ciumă. Îmi zice prietene, ştii că noi acum gândim dublu şi fără plată, închide robinetul la creier, ceea ce turnăm pe o parte să nu iasă pe partea cealaltă.
Încep să iasă din colivă domnii eleganţi, le rămâne grâu dulce şi zahăr pe costumele scumpe. Ne întreabă ce căutăm la ora aia acolo răspundem că reparăm trotuarul pentru urbe. Îşi dau sema după miros că am cules paşi de domnişoare şi ni-i confiscă pe toţi. Pentru că suntem proşti şi acceptăm această prostie a noastră ca pe o molimă sfîntă şi ne simţim bine împreună în aceeaşi tăcere cu două coarne: de unde mai furăm câte-o bere?
 
 
Se împuţinează elementele folclorice

Alea care ne făceau să arătăm ca nişte păpuşi, atât bărbaţii cât şi femeile, buni de pus să strângem praf undeva la vedere, acolo unde se cere un pic de patriotism şi multă imagine bună, cu feţele noastre de acadele, de zahăr de lună, făcând reclamă la popor. Alea pe care le scoteam din ladă la date fixe deranjând moliile şi încercam să le înfoiem pe bătrâneţe, peste bârnele încă vii care atârnau din umeri. Alea-n care am fost tineri. Soldaţi de lână într-un război al lucrurilor moi, vărgaţi cu nuanţe naturale de cireş, gutui, nuc sau dud, glasul pomilor pe care nu-l mai aud. Uşor de deşirat, uşor de transformat iar în materie primă, doar un puf colorat ne animă. Toată tevatura asta modernă nu-i de noi, iubirea noastră a fost înfăşurată în dantele, în pânză de casă moale cu modele, o mie şi una de straturi şi feşe pe care îţi trebuia o viaţă întreagă să le desfăşori, să afli că nu era nimic înăuntru şi să mori. Oricum, era un mod de-a evita putrefacţia, ceea ce vedem astăzi ne taie în două imaginaţia şi oamenii ăştia noi cu fermoare în loc de nasturi şi şireturi, oamenii ăştia cu capse şi buzunare false, cu anatomie strigătoare la cer se trag din ruşinea noastră, din grija abundentă de a ne acoperi excrescenţele, de a oferi în loc de reliefuri corporale câmpuri de mătase brodate cu flori şi frunze, o vegetaţie a decenţei care să abată gândul pe făgaşuri ireale.
Dorinţa noastră de a imita fantasticul, de a ne scălda în fantastic…
Dorinţa voastră de a imita realul, de a vă scălda în real…
Moda noastră de a apărea ca dragoni zburători… şi moda voastră dea apărea bronzaţi şi tatuaţi în pantaloni scurţi. 

#
textele fac parte din volumul “Poveşti mici”