un Diavol special [II]

de Daniel Sur

înainte să mă ducă la doctor
mama mi-a vârât nişte pâlnii subţiri în vise
şi s-a uitat înăuntru cu o lanternă
şi a clătinat din cap
până la urmă nu e decât un coşmar
zice mama în timp ce mă îmbracă în pijama
mă piaptănă mă încalţă
mă vâră sub plapumă
nu eşti chiar atât de bolnav
trebuie doar să dormi puţin
şi o să-ţi revii
eu cu nasul în lanternă
o privesc fără s-o văd
descumpănit aş fi vrut să-i spun
de dinţii enormi desenaţi de întuneric
gata să muşte din mine ca dintr-un ştiulete de porumb
dacă aş fi singur ca tata
sau dacă nu m-aş ascunde în sertarul cu ciorapi
sau în geanta de la serviciu
să trag fermoarul
ca să închid gura monstrului
şi toate astea fără să fiu atent
că braţele mamei o rup la fugă
la tata care se împiedica mereu
şi cădea în oglindă
nu în orice fel de oglindă
în oglinda în formă de femei
sau de uşa sau de femeie
adică o locomotivă.

până la vârsta de 3 ani
am avut buzunarele pline de cuvinte
pentru că mi-a fost frică să vorbesc
să nu o supăr pe mama
care mă îndopa cu medicamente
pe care nu îndrăzneam să le scuip
la fel cum nu îndrăzneam să scuip cuvinte
le înghiţeam fără să le mestec
le ascundeam în buzunare
cuvintele nu aveau gust de nimic
oricât m-aş fi străduit să-mi placă
absorbit cum eram să îmbrăţişez lumea întreagă
gonind soarele prin cameră cu braţele deschise
sau sărutând mătura
sau mestecând zgura din curte
până leşinam
ocupat cum eram să demontez toate jucăriile
să stric tot şi fără suflu să înalţ braţele
şi să-mi iau avânt să mă arunc cât mai sus
poate ajung la Dumnezeul mamei mele
să mă vindece
să vorbeşti Daniele să spui tot
două braţe de bărbat mă apucau de sub braţe
mă aruncau în sus tot mai sus
plângeam şi râdeam pentru că mi-era frică
panicat că o să rămân lipit de aer de soare
iar unchiul Neculaie care mă aştepta jos
şi Dumnezeu care mă aşteaptă sus
vor muri nefericiţi.

tata cu pompa contra manei în spate
fluierând descâlcea gânduri
tăia viţe şi frunze
dacă mă prindea că-l urmăresc
cum şterge cu batista suspinele viei
ar fi sărit la mine şi m-ar fi mâncat
s-au m-ar fi vândut la ţigani nomazi
ca să-mi demonstreze că sunt fiul lui
nu-mi place deloc să mă urmăreşti în vie
mă avertiza el de fiecare dată sângerând de ciudă
în timp ce privea printre gene Tămâiosul de masă
mângâind lent Muscatul de Hamburg
părea un cardinal trufaş
trăgând cu ochiul la fesele casierelor cu o lascivitate hotărâtă
îngăduindu-şi şoapte chicoteli promisiuni invitaţii
mama murmura încremenită între rufele de pe sârmă
Sfinte Dumnezeule cât desfrâu
apoi ascunsă printre oale şi farfurii
ore întregi îşi extrăgea gelozia cu un ac
trăgând-o afară de un picior moale lânced
sângerând plante agăţătoare.

bunica mea Cornelia respiră doar printr-o singură nară
de frică să nu o răpună microbii
îngrijorată ca vecinii să nu bănuiască ceva
şi să moară la spital
şi tâlharii cu cuţite lungi ca nişte săbii
să nu-i taie gâtul acolo printre atâtea halate solemne
şi să-i cotrobăie prin sacii de grâu
burduşiţi cu bancnote legate cu elastic
şi să-i scoată din sertare şosetele pline ochi de monede
iar inima ei conspirativă pulsa cu storurile coborâte
când visa la banii ce aveau să curgă
deşi nu se măritase cu un conte sau cu un primar măcar
să aibe o casă doar a ei cu două etaje
cu un frigider imens covoare cum se cade
o canapea albastră sau verde să i se asorteze cu ochii
cu perdele mirosind a lăcrămioare
o casă de-adevăratele
cu obiecte râzându-ţi din toate părţile
ceva asemănător cu Raiul
în care până şi Dumnezeu s-ar culca
în partea lui de pat
şi-ar închide ochii şi-ar suspina
şi-ar întreba înţelep:
N-ai să începi să plângi acum nu-i aşa?

desculţ în balegă bunicul Ioan îşi sărută caii
boturi ochi urechi nechezat copite cozi
fără să se spele pe buze nici să se spele pe mâini
muscoii firbeau în jurul lui
sărind ca grăsimea într-o tigaie pe foc
două turturele pe acoperiş scheunau ca şobolanii
frumoasă domniţă zise el arătând cu iubirea-i trufaşă
o iapă cu coama încâlcită
îmbolnăvită de otită şi de nefericire.
fac tot ce vrea ea numai să scape îşi scuipa el lacrimile
lăsându-le la întâmplare printre furci greble lopeţi
ca să ne împiedicăm de ele
poate mă gândeam eu iapa şi-ar reveni
dacă ar fi pieptănat-o câteva ore în şir
şi-ar fi lăsat-o câteva săptămâni în albia de leşie
poate s-ar fi descoperit că nu mai e urâtă
şi nu ar mai deranja-o să-npartă întunericul şi fânul
cu păienjenii şi ţânţarii
şi chiar s-ar bucura că poate să se fardeze într-ascuns
să se mascheze să se parfumeze
să-şi pună hoţeşte o rochie nouă
să se pregătească să-mi devină bunică.

bunicul Ilie fuma atât de mult că înegrea rufele pe frânghie
cearceafurile pe pat cratiţele la bucătărie
sufletele slabe şi arse de gelozie ale vecinilor
nu mai au ce să-mi ia zicea el înconjurat de ceaţă
înconjurat de cenuşă înconjurat de chiştoace
batjocorit de familie batjocorit de prieteni
batjocorit de ciorile din cimitir
căutând peşti în paharele cu votcă
cât se poate de mulţumit
tot mai victorios tot mai fericit
inventând un dans dement învârtindu-se pe o pistă fără sfârşit
cu pălăria zburându-i de pe cap
ţigara căzându-i pe cămaşă
transformat în două nări dilatate
într-o momâie inutilă cu ochii holbaţi la mine
şi cu toate astea eu aşteptam un cuvânt
despre care nu ştiam ce-o să fie şi care nu venea
nu avea să vină niciodată pentru că el
se mulţumea să-şi scoată cutia de chibrituri din buzunarul vestei
să-şi pună palma desfăcută pe ceafa mea
cu gestul cu care evalua o sticlă de tărie
chiar nu mai au ce să-mi ia arătând cu dispreţ
spre bucătăria bunicii Maria spre grajd
livadă moşia prizonieră la CAP
şi lumea întreagă.

se pare că sunt momente când Dumnezeu e neatent
când e distrat şi nu o vede pe Cornelia
cu două verighete de văduvă în interiorul unei burţi păroase
neînţelegând cum 80 de ani s-au prăvălit deodată peste ea
cu o avalanşă de boli şi de varice
ce s-a întâmplat cu talia mea cu şoldurile mele
îi lipseau dinţi îi prisoseau buze şi obraji
dorindu-şi de fapt să moară
printre fustele în care zornăiau chei şi bani mărunţi
şi inima cu un salt cu ambele picioare înainte
sărindu-i pe gât i-a cusut o mică rană de la spate
i-a înlocuit ochii bolnavi cu monede
iar mie mi-era frică s-o împiedic să-mi încarce cazierul
unde figurau doar vreo două trei minciuni capitale
un timbru furat pe care l-am pierdut şi trei eugenii
ca s-o conving că nu
ca să mă caţăr pe hotărârea ei vorbindu-i fără cuvinte
despre ce nu voiam să vorbesc şi să adorm în braţele ei
să adorm în braţele ei la noapte şi să visez
că n-a mai fost niciodată atât de frumoasă
pentru că şi-a pus placa dentară
şi jumătate din riduri au dispărut
a întinerit cu un număr de veri
şi a crescut cu doi centimetri.

în loc să mă ajute să-i gonesc muştele de pe obraz
întunecat unchiul Nicolae bea oţet cu pahare de vişinată
foarte îngrijit foarte serios mirosind a benzină şi cauciucuri
pierzând din greutate şi din culori
în faţa unei siluete nedesluşite care pufneşte
şi dispare spre dormitor
în lungul coridorului cu speranţe reci
pentru că n-ar părăsi-o niciodată
nu şi-ar lua rămas-bun
n-ar schimba-o cu mine
chiar dacă ea respiră în patul altui bărbat
şi-şi îndeasă în burtă moştenitorii altei familii
ascunsă în spatele gardului de mure
învelită în giulgiuri de cearşafuri
speriată de dulapuri căscate
cu regrete pline de praf
ceva asemănător cu cancerul
unchiul s-a culcat îmbrăcat
cu pantofii în picioare
avea culorile obişnuite obrajii obişnuiţi apetitul obişnuit
doctorul l-a ascultat l-a palpat i-a luat temperatura şi l-a apostrofat
Laşule crezând că răspunde la o întrebare sau că aprobă o reţetă
convins că îl salvează de gheara de lemn
de şocul electric de răzbunarea Diavolului.

duminicile la cimitir schimbăm apa din vaze
aprindem o lumânare şi verificăm
dacă fratelui meu nu a dispărut cine ştie unde
mama nu mai vedea decât îngeri cu mâinile împreunate
şi aripi din pânză şi pene de gâscă
şi atunci lăsa bărbia în jos ca animalele obosite
îşi potrivea fusta pe genunchi şi se ruga mută Dumnezeului ei
Şi acum? întreba tata liniştit cu excepţia ochilor
care lătrau întruna supăraţi cu furia aceea a câinilor
fără să le pese de mama de sora mea de mine
gândindu-se la trenuri imaginându-şi peroane călători treceri de nivel
ce fac eu aici ce fac eu aici ce fac eu aici
cu nerăbdarea picioarelor trezită
moartea devenea şi mai prezentă mai posesivă
cu trăsături mai adulte
iar eu eram convins că nu îşi va îngropa niciodată locomotiva într-un cimitir
ci în ţarcul unde erau îngrămădiţi păcătoşii
fără slujbă fără iertare fără nume nume
între grămezile verzi de pământ
departe de maidanul cu maşini putrezind la soare
fără geamuri nici roţi întinse pe iarbă şi pe plămânul ploii
Şi acum? şi acum mama repezindu-l cu o pală de vânt
şuierând printre ziduri Să dispari în locomotiva ta.

din când în când bunicul Ioan îşi scotea din dulap ceasurile
le privea pe furiş le întorcea şi le ducea la ureche
şi asculta cu atenţie ecourile acelea de cuvinte deformate
de parcă însuşi Diavolul i-ar fi şoptit ceva în ureche
apoi se scarpina cu degetul mic să şi le scoată de acolo
ca să nu sfârşesc ca ele agonizând pe pietrele curţii
şi-l încerca un puternic sentiment de uşurare
când vedea baloanele colorate în văzduh
baloane roşii şi albastre baloane galbene
baloane uriaşe ce se înălţau printre ciorile speriate
şi pluteau o clipă în lumina necruţătoare
de la ora douăsprezece fără cinci
şi apoi se spargeau pe neaşteptate cu un pocnet metalic
slobozind mii şi mii de porunci de hârtie
o furtună de legi zburătoare
de care ceasul Raketa profita ca să înţepenească
iar Pobeda cu limbile zvârcolindu-se de colici
urla ca să înţeleg şi eu că îi lipseau dinţii.

#
prima parte poate fi citită în EgoPHobia #31