Istoria veselă a Moldovei [I]

[fragment]

de Lucian Mareș

Bogdan I emigrează în Moldova

 
Mai demult, Moldova era un loc nasol în care un prea aveai chef să trăieşti, lucru confirmat cel puţin statistic de populaţia foarte mică a acestui ţinut la jumătatea secolului XIII. În teorie, Moldova era stăpânită de un rege maghiar, care prin ai săi administratori parşivi cerea taxe şi alte drepturi suspecte puţinilor fraieri ce n-au apucat să emigreze. Aceste sugative de rang nobil, în schimbul parazitajului lor de altfel normal în acea vreme, nu ofereau absolut nici o protecţie ţării, care era prădată în mod constant şi periodic de diferite hoarde te tătari (cumani), care nemaiavând ce prădui din ce rămânea după ce fugeau ungurii cu banii peste munte, luau populaţia în robie sau pur şi simplu o căsăpeau în interes sportiv.

 

Totuşi, oare cum a ajuns Moldova, din teritoriul disputat şi slab populat, să ajungă o sulă-n coasta multor neamuri de origine asiatică, inclusiv a neamului maghiar?

 

Avem confirmat faptul că undeva în jurul anului 1342 un individ pe nume Bogdan, domnitor peste Ţara Maramureşului, trece pe ascuns în Moldova, cu mulţi oameni şi trupe, fără să-i dea de ştire regelui Ludovic al Ungariei, de ale cărui figuri în cap probabil Bogdan se plictisise cu ceva vreme înainte.

 

Cronicarul Grigore ne spune după Ureche, citând din alte cronici, pe care nu le mai are nimeni deoarece sunt prea vechi ca să mai existe, că faptele s-au întâmplat exact aşa cum sunt descrise mai jos, şi anume:

 

Moldova era destul de pustiită de tătarii cei murdari şi de alţi călăreţi puturoşi ce se hrăneau direct din vena calului şi-a stat multă vreme aşa, asta până când în antrenamentele lor vânătoreşti, nişte indivizi de sânge nobil din Maramureş au ieşit din păduri, urmărind peste munţi fiare sălbatice, de-au ieşit la şes în locuri frumoase şi le-au plăcut tuturor, motiv pentru care s-au întors acasă şi i-au chemat şi pe ceilalţi să vină de să stea acolo. Oamenii au venit şi s-au înmulţit deosebit de repede, încât apa Moldovei, Siretului şi-a Prutului n-a constituit o piedică de ordin fizic, psihic, biologic, geografic ori moral. În schimb s-au oprit abia pe la Nistru, moment în care armatele popoarelor din jur au ajuns să constate în cele mai triste moduri că locurile respective sunt departe de a fi nepopulate.

 

Despre Bogdan, acest personaj de semi-legendă, nu ştim cu exactitate nimic mai mult decât consecinţele acţiunilor sale, amintite de popoarele afectate din împrejurimi şi o serie de legende populare care sunt evident umflate precum cronicile maghiare în care ungurii îşi descriu propriile fapte de arme.

 

Bogdan cu gealaţii lui l-ar fi alungat pe Balc, fiul voievodului Sas, administratorul din partea regelui maghiar al ţinutului, un individ deloc iubit de populaţia locală. Acesta e rănit groaznic, dar scapă şi merge de linge ciorapii regali marca Ludovic, care decid să trimită o expediţie militară împotriva Moldovei. Această expediţie n-a avut un rezultat notabil în cronicele maghiare, de asta estimăm c-ar fi fost vorba de o groaznică înfrângere. Prima dintr-o lungă serie.

 

De asemenea ştim că Balc şi-ar fi lăsat în Moldova toate averile şi familia, dar în compensaţie pentru faptul că a rămas fidel şi-a lins ciorapii până la capăt, Ludovic îi oferă acestuia teritoriile părăsite de Bogdan, mai exact Maramureşul istoric de astăzi (la nord de munţii Rodnei).

 

Mai exact ştim că Bogdan fost un războinic destul de odios, ceea ce probabil era deosebit de normal în acea vreme, deoarece a reuşit să respingă în nenumărate rânduri atacurile cumanilor şi-ale trupelor lui Ludovic, care, zice-se, trimitea la fiecare 2-3 ani o expediţie militară împotriva “rebelilor” sârbi şi moldoveni. Evident, viteazul rege Ludovic din nobilă familie franceză de Anjou nu va participa la nici una din aceste plimbări fatale, decât în anul 1369, în tentativa anemică de a cuceri Valahia. Această tentativă va avea loc mult mai târziu, pe când îi va mai fi crescut mustaţa (căci urcase pe tron doar la 17 ani) şi evident se va solda cu un insucces nedemn de a fi amintit pe larg urmaşilor săi glorioşi; care vor comite aceleaşi greşeli, Din nou şi din nou, spre marea nefericire a regatului ungar.

 

Despre Bogdan mai ştim c-ar fi fost destul de influent, încât zice-se, aproape toţi oamenii din Maramureş au trecut împreună cu el munţii spre Moldova. El ar fi crăpat pe undeva în jurul anului 1349, lucru nesemnificativ pentru proaspătul format regat al Moldovei, deoarece unul din fii săi, Bogdan, va prelua buzduganul… aaaa… pardon, conducerea regatului.

 

Dragoş Vodă inaugurează dictatură militară

 

Prin anul 1349 tătarii încă erau mulţi şi încăpăţânaţi. Prima colonizare a lui Dragoş n-a fost capabilă să-i oprească definitiv, aşa că aceştia îşi încordează muşchii şi arcurile încă o dată şi-o pun de-o plimbare, de data asta până în Transilvania, unde chiar reuşesc să ajungă. Ludovic, regele maghiar din jilţul lui pufos şi catifelat, trimite gajca lui, care de altfel nu era chiar a lui, ea fiind formată în special din românii din Transilvania și românii din munţii Oltului şi din Maramureş, care încep a se bate cu tătarii. Tătarii o iau pe coajă în mod sistematic, din munţi până lângă localitatea Roman, unde majoritatea lor se îneacă în Siret.

 

În aceste circumstanţe fericite şi prielnice sărbătorii vieţii şi înmulţirii ei, Dragoş porneşte (din satul Culma) o a doua colonizare a Moldovei. De data asta el nu se va baza doar pe gloatele ce-l vor urma orbeşte, decât în mod indirect. El promite nobililor din statele vecine titluri ereditare în Moldova. Mulţi nobili (probabil faliţi) răspund cererii lui Dragoş, lucru fericit pentru Moldova, dar mai puţin fericit pentru ei, căci aveau să constate că în realitate raporturile dintre nobil şi ţăran erau puţin altfel, datorită circumstanţelor speciale.

 

Domnia lui Dragoş era un fel de căpitănie – adică strict militară. Întreaga populaţie capabilă să poarte arme trebuia să răspundă în caz de nevoie chemării voievodului; fiecare comitat era obligat să-şi asigure protecţia chiar pe timp de pace, construind fortificaţii, antrenând militar populaţia, şamd.

 

Peste tot întâlnim duci voievozi, bani, căpitani şi cneji – toate desemnând diferite ranguri de tip militar. Întreaga populaţie exista în acest raport. Nimeni n-a avut nimic de zis, deoarece oamenii erau în general mulţumiţi, ori n-aveau cum să comenteze, iar Dragoş era un fel de cool guy al Evului Mediu, deoarece încă nu existau raporturi feudale. Această stare a lucrurilor nu a fost prea bine înţeleasă şi agreată de mulţi turişti veniţi cu sau fără armate în Ţările Româneşti, mai ales că o situaţie similară a domnit sute de ani, atât în Moldova cât şi în Valahia; până la venirea lui Mihai Vodă (a.k.a. Viteazul), care s-a gândit să spargă tradiţia şi să împrumute modelul “occidental” pentru a-şi putea finanţa expediţiile militare, care, măcar atât, n-au fost deloc anemice. Dar despre ele, mai târziu…

 

 

 

Primul meci de ligă al Moldovei. Petru I şi Polonii 1-0 pe teren propriu.

 

Murind un anume Ştefan, unul din voievozii ce-au condus ocazional Moldova după Dragoş, între fiii lui Petru şi Ştefan se iscă un scandal. Ştefan era cu mai multă experienţă sub centură, fiind cel puţin născut mai repede, motiv pentru care tronul era pe drept al său, dar Petru fiind un mucos, prezenta şi el potenţial, mai ales pentru boierimea venită din Maramureş, care probabil se gândea să-l dreseze de necopt. Astfel în urma sforilor trase, îl vedem pe Petru pus voievod, iar pe Ştefan îl vedem făcându-şi bagajele şi îndreptându-se în grabă spre Polonia, că nu cumva să-i vină lui frate-so mai mic ideea să-l hăcuiască.

 

Odată ajuns în Polonia, Ştefan îi explică regelui Cazimir care e situaţia, şi-i cere acestuia să-l pună la loc pe tronul care de altfel era al lui, şi drept recunoştinţă acestui fapt îi va fi sclav ascultător toată viaţa lui, el cu toată Moldova de supt el, în vecii vecilor.

 

Regele Cazimir al Poloniei îşi întreabă consilierii ce părere au de această idee, la care ei se miră cum de nu le-a venit lor dinainte o aşa strălucită idee. Astfel, treabă odată stabilită, cei doi bat palma şi regele aduce instantaneu trupele din 3 mari provincii. Acestea intra în Moldova în anul 1359, şi meciul începe.

 

Situaţia la pauză era destul de nasoală pentru Moldova. Petru, tehnicianul Moldovei, decide să-și ţină ţină rezervele pe bancă deoarece Polonii joacă dur şi-i cam faultează jucătorii. Totodată el nu doreşte să mizeze rezultatul pe-o singură fază ce s-ar putea termina trist, mai ales că era destul de tânăr şi probabil îşi propusese să trăiască mai mult decât bifase până acum în calendar.

 

În ţinutul Sepenicului era o pădure mare şi pustie, de-i ziceau moldovenii polony – adică solitudine. Probabil aceasta coincidenţă de nume i-a făcut pe poloni să treacă prin polony, lucru ce avea să se lase cu multe oase rupte.

 

Iată ce s-a întâmplat: Românii tăiaseră puţin din copacii de pe marginea drumului pe unde înainta în linişte şi pace armată poloneză, şi-i lăsară aşa să se sprijine numai un pic cât să poată fi răsturnaţi cu uşurinţă la nevoie. Pe când polonii ajunseră “la locul stabilit” românii dau drumul copacilor direct peste aceştia. Astfel “jucătorii” polonezi sunt nevoiţi să abandoneze meciul, devenind instantaneu depăşiţi numeric şi pe alocuri invalizi, cu mâinile şi picioarele rupte.

 

Polonezii predau meciul, iar românii pun mâna pe întreg echipamentul echipei adverse, arme, armuri, steaguri, aur, trofee, mai puţin caii, care au fost zdrobiţi în marea lor majoritate. Aproape jumătate din echipa polonă a fost scoasă pe targă şi dusă direct către groapă comună a acelor vremuri, o mare parte din cei încă vii necesitând ulterior îngrijiri medicale.

 

Mai târziu, la procesul etapei aflăm cum naţionala Poloniei a fost bătută aşa de umilitor de obscura Moldova. Evident, este vorba de un blat! Românii din armata poloneză (cei ce luptau de partea lui Ştefan), s-au înţeles cu ceilalţi din partea lui Petru şi-au vândut meciul, divulgându-i acestuia strategia şi poziţia echipei polone.

 

Regele Cazimir auzind de acest dezastru, trimite oameni spre a-şi răscumpăra supravieţuitorii, iar în spirit de fair-play, Petru îi înlesneşte acestuia transferurile, încât toţi supravieţuitorii să poată fi răscumpăraţi.

 

Câteva somităţi de partea Polonilor au urmărit meciul prea de aproape, şi-au rămas cu leziuni permanente, de ordin fizic şi moral. Episcopul de Cracovia a rămas şchiop pe viaţă. Fiul palatinului de Cracovia a fugit printre primii când a văzut că se împute treaba. Nemaiavând tupeu să dea ochi cu tacsu’ după faza asta, el s-a dus direct la Roma şi s-a făcut popă. Aceasta re-profilare ruşinoasă pentru un războinic, i-a priit totuşi, deoarece la întoarcere a fost numit decan al Cracoviei. Nici terenul n-a rămas neatins după acest meci, în anii ce vor urma pădurile respective fiind tăiate de tot şi transformate în câmpuri de cultură.

 

Astfel după vreo 20 de ani de antrenamente, de la intrarea ei oficială în sport, tânără echipă a Moldovei debutează cu o victorie în primul ei meci de divizie A.

 

Petru I este şi cel care va pune bazele bursei moldovineşti, bătând primele monede. Standardul folosit de el va fi împrumutat şi păstrat de următorii domnitori – cap de zimbru, care uneori rumegă o floare de crin în gură, o stea deasupra capului între coarne, o emblemă în stânga şi-o semilună în dreapta.

 

Petru, având mult timp de domnie şi de gândire în acelaşi timp, îşi dă seama că odată intrat în divizia A nu mai e de glumă, şi astfel începe să construiască fortificaţii spre a mări puterea defensivă a naţionalei. Amintim cetăţile Neamţ şi Suceava, care vor deveni capitale. Una oficială, şi cealaltă de rezervă în caz că pică prima.

 

După acest meci, Moldovenii şi Polonii s-au înţeles ceva mai bine, iar în loc să se bată, Petru s-a apucat de afaceri. A început tot felul de învârteli cu împrumuturi de bani şi terenuri, speculaţii din care spiritul de bişniţar a lui Petru aduce câştiguri de ordin politic şi imobiliar Moldovei, care se vor concretiza în Pocuţia şi Podolia.