Poeme de Adrian Zalmora

Nicio scăpare

 

(asta aleg să cred)

 

la ora potrivită să te naşti

tot timpul pe care urma să îl trăieşti

se încolăcea strâns înfăşurat

la capetele fiecărui cromozom

din nucleul tuturor celulelor tale

ca arcul unui ceas întors până la maxim

gata să te împingă până la sfârşit

într-o cursă contra cronometru

după care steaua ta prăbuşită în sine

sub povara propriei vieţi

se va preface într-o minusculă gaură neagră

din care lumina ADN-ului tău

nu va mai putea ieşi niciodată

 

vei muri cu totul

pentru că eşti exclusiv corpul tău

cu creierul şi restul organismului

indisolubil integrate

prin circuite neurale şi biochimice

reciproc întrepătrunse

animate în viaţă de o activitate

în absenţa căreia după moarte

nu mai exişti

nici măcar refugiat într-un suflet

a cărui independenţă şi autosuficienţă faţă de corp

sunt la fel de iluzorii

precum independenţa şi autosuficienţa unei simfonii

despărţită de orchestra care o interpretează

 

 

 

după un postludiu furtunos

în care norii lui incandescenţi

îşi vor descărca pentru ultima oară impulsurile electrice

de-a lungul fâşiilor fierbinţi de lumină

care îl vor brăzda furibund pretutindeni

creierul ţi se va stinge

şi odată cu el

unicul mijloc de reconstituire permanentă a personalităţii tale va pieri

cuprins de-un vaiet rece

în care ultimii neuroni vii

vor încremeni şi ei în păienjenişul vecinilor lor morţi

epuizându-şi rând pe rând combustibilul

 

odată încheiate socotelile cu viaţa

micuţa ta unitate de carbon îngropată

se va dizolva în întunericul umed

ca o tabletă de calciu efervescent aruncată în apă

 

cadavrul încă solid va mai semăna cu tine un timp

după care bacteriile şi sucurile digestive necrofage

îl vor lichefia din ce în ce mai mult

făcându-te de nerecunoscut

 

 

 

detritivori microscopici te vor năpădi din toate părţile

înfofolindu-te în fierberea lor ca-ntr-un giulgiu

ale cărui enzime simplificatoare

îţi vor descompune combinaţia temporară de molecule

în elementele primare din care-ai fost asamblat

prefăcând în uitare

amestecul de acizi nucleici şi amintiri

de vise şi proteine

de celule şi cuvinte care-ai fost tu

 

în urma fermentaţiilor butirice şi amoniacale ale ţesuturilor moi

nu vor mai rămâne din tine decât nişte oase uscate

după ce hoardele de paraziţi

vor fi terminat de supt şi ultimele scursori

 

 

 

 

 

 

 

Copilul din care mă trag

 

copilul din care mă trag

are ouăle tari

şi oasele capului moi

comprese pe creier galbene

ca urdorile pe care mi le sparge în dinţi

în fiecare dimineaţă

să deschid bine ochii

în oglinda din care el

îşi pune speranţele în mine

ca pe nişte larve într-o rană

 

 

 

 

 

Viaţa la bloc

 

mă locuieşte un bloc

cu chiria achitată pe viaţă

îndrăgostit ca o fată mare

mă strânge de splină

şoptindu-mi lasciv

pocnete de uşi trântite

şi ţipete de neveste bătute

pe la încheieturi

fibrele de colagen plesnite

îi lasă la vedere muşchii

care susţin în măruntaiele lui

stive înalte şi şiruri lungi

de cutii de chibrituri

la primele ore ale dimineţii

blocatarii schimbă cutiile lor

pe cutii mai mari de serviciu

şi tot restul zilei

numai soarele mai scapără

scântei certăreţe prin bloc

când soarele apune

depozitul de oameni

se umple la loc

şi lustra mi se zgâlţâie iar

sub crăcana vieţii la bloc

 

 

 

 

 

Nefericiţii marelui oraş

 

ca un urs grizzly

ieşit la vânătoare de somoni

în subteranele fiecărei dimineţi

nefericitul fără picioare

cerşeşte mila metropolitanilor

scoşi repede de curenţii de aer

la suprafaţa marelui oraş

unde muncile zilei

prin multinaţionale şi firme

îi îngenunchează pe toţi

ca pe nişte vite

până la lăsarea întunericului

când pe drumul de întoarcere

în subteranele nopţii

trec din nou prin faţa cerşetorului

care le înapoiază din priviri

mila căpătată de dimineaţă

 

 

 

Tatăşi fiu

 

stă mititel pe spate

cu braţele scoase din păturică depărtate de corp

şi cu capul uşor întors spre stânga în direcţia mea

 

tată şi fiu

de o parte şi de alta a miezului nopţii

 

trecut şi viitor

compunând împreună fiecare clipă

mult timp de-acum înainte

 

aşteptând să adoarmă

ne studiem cu atenţie

să ne învăţăm pe dinafară

unul pe celălalt

 

băieţelul meu

mă cercetează cu ochii mamei lui

mari şi sticloşi

– e încă prea devreme să ştim dacă şi verzi –

în care lumina instalaţiei electrice cu steluţe

roind galbene pe marginile pătuţului

îi pune cerculeţe intermitente de picuri aurii

în jurul pupilelor larg deschise

prin care universul lui abisal în formare

mă asimilează tăcut

într-o reţea preţioasă de astre

ale căror scăpărări jucăuşe

îi aprind ochii ageri

însufleţindu-i tainic întreaga fiinţă

despre care îmi place să cred

că e o nouă versiune a lui tati

îmbunătăţită cu mami