And the winner is … JOKER

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

Nolan și-a încheiat până la urmă trilogia, The Dark Knight Rises este proiectat în cinematografe. Pentru cei cărora seria le-a stârnit în prima parte atenția (cu interpretări interesante ale poveștii “oficiale”, însă, cu un patetism nu foarte bine livrat pe alocuri, și destul de cuminte per ansamblu, dar remarcându-se totuși în sens pozitiv comparându-l cu seriile ce îl precede), iar în a doua parte entuziasmul

(toți pierd până la urmă ceva/ pe cineva, singurul care nu are cum să piardă nimic, pentru că așa este construit, este Jokerul), cea de-a treia parte a fost așteptată în ceea ce mă privește cu îndoială, pentru că îmi venea greu să cred că se mai putea face ceva în plus față de The Dark Knight, partea a doua a seriei. Și până la urmă o bună parte a îndoielilor mi-a fost confirmată. Pentru că deși este executat ireproșabil din punct de vedere regizoral, deși filmul este construit (și cum putea fi altfel, fiind o marcă Christopher Nolan din câte se pare) monumental, iar personajul negativ principal – Bane, păstrează standardele de excelență impuse de cel care l-a precedat (Jokerul), deși avem o Catwoman desăvârșită, și o răsturnare de situație binevenită înspre final, când Miranda se dovedește a fi Talia, fiica lui Ra’s al Ghul; filmul revine la patetismul primei serii, se folosește de flashback-uri la care în partea a doua făcuse bine că renunțase, și capitolul la care stă cel mai prost, dă senzația că
în final nu știe ce să facă cu personajele negative (după ce pare că își ia tot timpul din lume pentru a-l construi, Bane este lichidat sumar, de parcă ar fi fost vreun soi de figurant, iar Talia, în rolul căreia a fost distribuită nu foarte fericit Marion Cotillard, destul de liniară așa în interpretări, moare acordându-i lui Batman/ Bruce Wayne suficiente oportunități în a-i dejuca planurile de răzbunare + că relația dintre cei doi este destul de trasă de păr în lumina turnurii pe care o iau evenimentele). Ca să nu mai vorbesc de maniera inexplicabilă în care Nolan refuză să-și salveze filmul în final, alegând în schimb să-l salveze pe Batman (cum? nu ne spune; o lacună destul de atipică pentru regizorul britanic, confirmându-mi încă o dată că a fost neinspirat pe final, lăsând impresia de grabă în a scoate filmul pe piață). Dacă Bruce Wayne ar fi murit și el în cele din urmă (lăsând doar legenda lui Batman să-i supraviețuiască), acum am fi putut vorbi de curajul lui Nolan în a-și încheia filmul într-un mod care mie îmi pare firesc, tragic și glorios în același timp, și poate că am fi trecut sub tăcere minusurile evidente (pe care le puteam introduce la capitolul cantități neglijabile). Așa, am avut parte de un happy-end aproape grețos (cum mi s-a părut de altfel și Blake, ofițerul tânăr, idealist, cu alură de predicator, care [se] prinde repede [de] tot, viitorul Robin), hollywoodian 100%, având în cap posibile continuări care să spargă pe mai departe box office-urile.

Până la urmă, în trilogia lui Nolan, adversarii lui Batman nu apar ex nihilo, inexplicabil. Cu toții prezintă un istoric

traumatic (fie că vorbim de moartea soției – vezi Ra’s al Ghul, de copilăria marcată de abuzuri – cazul Joker, sau de privațiunile de tot soiul suferite de Bane, carcera devenind în cazul lui, de la un caz concret, o adevărată figură de stil în societatea capitalistă), nu foarte diferit până la urmă de cel al lui Bruce Wayne însuși (tribulațiile lui sunt foarte asemănătoare cu cele ale fraților lui de întuneric, mai ales în prima și în ultima parte a seriei). Ceea ce îi distinge în fapt este distincția nu foarte transparentă dintre răzbunător și justițiar, foarte greu de trasat în cazul în care Bruce rămânea Wayne, în întregime uman. Inițierea pe care o primește în prima parte a seriei (Batman Begins), își păstrează relevanța până la sfârșit: “Dacă devii mai mult decât un simplu om, dacă ești devotat unui ideal, și ei nu pot să te oprească, atunci devii cu totul altceva – o legendă… Nu este suficient să fii un om…tu trebuie să devii o idee…ceva teribil…o vedenie.” Dar și eroii negativi au devenit ceva mai mult decât oameni, și ei  au devenit exponenții unei idei, consecințele unei civilizații decadente, în care dreptatea se face servindu-te de ultimele gadgeturi, de aparatura militară de ultimă generație servită orfanului miliardar de al său angajat de nădejde – Lucius Fox, ghidat de principiul aproape biblic al drepților pe care îi numeri pe degete și pentru care cetatea nu trebuie să piară (nu a fost cazul Sodomei și al Gomorei, dar ei nu îl aveau pe Batman). Punctul forte al trilogiei lui Nolan – timpul și resursele cinematografice pe care le investește în construcția personajelor negative, se transformă într-un veritabil călcâi al lui Ahile, pentru că personajele astea au devenit atât de convingătoare, argumentele lor sunt atât de puternice, planurile lor într-atât de minuțios pregătite, încât maniera în care Batman reușește în cele din urmă să-i înfrângă ține mai mult de domeniul miraculosului (iar în ultima parte a seriei, The Dark Knight Rises, “miracolele” se țin lanț). Practic, singurele momente în care “binele” încearcă să prezinte ceva care să aducă a contraargumente la expoziția de natură teoretică a “răului”, sunt cele din prima parte, și astea destul de firave.

Prea se bazează Nolan pe elanul ăsta teoretic al primei părți a trilogiei, pe alonja asta deloc impresionantă în comparație cu complexitatea celor plasați în cealaltă tabără. Cu Ra’s al Ghul, maestrul Ligii Umbrelor, al cărui inițiat însuși Bruce Wayne devine (așa îi vine și ideea cu super-eroul justițiar), cel pentru care răul nu poate fi îndreptat, ci doar anihilat. Cu Jokerul, adversarul care nu crede în nimic, anarhistul („ceea ce nu te ucide te face doar mai ciudat”), cu un Batman mai vulnerabil ca niciodată (cusut, învinețit, cu psihicul asediat), cu un Harvey Dent justițiarul procuror, cavalerul în armură al orașului Gotham, care descoperă și alternativele mai întunecate ale propriului ego (transformat de Joker în Two-Face). Cu Bane care pare așa o combinație între Till Lindemann, Bronson (jucat la perfecție tot de Tom Hardy), Hannibal Lecter/ Predator și un propovăduitor neo-marxist (destul de oportunist ales profilul având în vedere mișcările recente de pe scena politică mondială, dar hai mai bine să-i spunem inspirat), a cărui ideologie este doar una aparentă (ceva livrat maselor de care se folosește/ pe care le va distruge oricum). În comparație cu ei, Batman pare aproape un personaj de o importanță secundară, un mijloc și nu un scop în sine.

Așa, ceea ce a început promițător, apoi a devenit de neuitat, s-a transformat în cel din urmă într-un eșec care va încasa totuși o cifră cu suficient de multe zerouri, și va avea parte de o recepție critică care va datora mult prea mult celei de-a doua părți din serie.