Manifestări în proximitatea morţii. Priveghiul

de Mihaela Rotaru

Realitatea morții prilejuiește, ca întotdeauna, profunde problematizări, ea capătă și în spațiul nord-transilvănean, expresii exterioare cu largi semnificații. Astfel, riturile de priveghi făcute în nopţile premergătoare înmormântării, cu repertoriu bogat în alte zone folclorice, în părţile Sălajului sunt în regres şi, acolo unde putem vorbi încă de existenţa lor, ele constau în faptul că se adună apropiaţii răposatului, discută, joacă uneori cărţi (după unele răspunsuri, puţine, însă ca număr, cei prezenţi sunt preocupaţi să creeze o atmosferă destinsă, produc hazul prin glume sau jocuri, restabilind astfel echilibrul sufletesc şi îndepărtând răul din colectivitate, după cum se explică).

La priveghi se duc cu prioritate bătrânii, tinerii doar într-un număr restrâns şi, mai ales, la rude apropiate, ca şi cum această realitate ar interesa, mai degrabă pe cei în vârstă, cum transpare din mărturisiri. „Să aibe lumină tăt timpu, tri zâle. Poate nu-i mort de tăt, să pote trezî. Trece şi timpu altfel, că, Doamne, greu trece şi ţî urât cu mortu în casă! Veneu mai mult bătrânii, pă tineri nu-i priveşte moartea nimărui, cu atâta mai puţân a lor. Neamuri, să mai prelungească cu două  zâle, cum ar veni, statu cu mortu. La ciie din casă nu li-era urât dacă erau mai mulţî, care vorbeau, povesteau, ori mai şi glumeu, dacă consumau oarice, li să dezlega limba”. (Biriş Valeria, Meseşenii de Jos) Păzitul mortului are ca funcţie preîntâmpinarea oricăror situaţii dramatice şi se derulează sub semnul aceleiaşi preocupări pentru cel mort. „În ceremonialul funerar, un loc important îl are priveghiul. Morţii erau privegheaţi în cursul nopţii, ca formă de protecţie a comunităţii faţă de posibilele intruziuni ale maleficului”. (Terzea-Ofrim, 2002: 88)

Conform literaturii religioase, „priveghiul creştinesc este o împreună petrecere sau priveghere a rudelor, pretenilor şi cunoscuţilor, pe lângă trupul răposatului, pe parcursul zilelor şi al nopţilor până la înmormântare. Cuvântul «priveghi»aminteşte de practica creştinilor din vechime, care citeau din cărţi sfinte, cântau cântece duhovniceşti sau săvârşeau rugăciuni, ce durau peste noapte, până în zori”. (Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi, Ed. Anestis, p. 9) De asemenea, „motivele pentru care răposatul se înmormântează a treia zi, sunt mai multe: pe de o parte, aceste zile sunt pentru organizarea şi pregătirea înmormântării, apoi cei apropiaţi au timp să ajungă pentru a-şi lua rămas bun. Un alt motiv este acela că, în vechime, nu existau medici pentru a constata moartea şi atunci aceste zile erau suficiente familiei pentru a se convinge dacă cel adormit a decedat sau a fost în comă”. (Rânduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi, Ed. Anestis, p. 11-12)

La moartea unui copil participarea este mai redusă, la priveghiul oamenilor în vârstă, numărul participanţilor este mare. Poate participa oricine, indiferent de vârstă, fără niciun fel de interdicţii. Abolirea interdicţiilor de participare vorbeşte despre uniformizarea oricăror diferenţe în faţa acestei realităţi ultime. Potrivit concepţiei tradiţionale, mortul trebuie „petrecut”, cu atât mai mult cu cât, dacă ar fi lăsat singur, seara şi noaptea mai ales, s-ar putea lega de el ceva necurat. Dacă familia îl chemă pe preot, manifestarea cu caracter religios devine preponderentă, dar este completată de altele, de esenţă populară: cei care vin adresează cuvinte de mângâiere familiei, se creează o atmosferă de profundă solemnitate şi sobrietate, dar jocurile, a căror origine se găseşte în fondul folcloric străvechi, şi care erau în alte părţi bine reprezentate, nu mai există decât în amintirea locuitorilor vârstnici, ca urmare a procesului de disoluţie la care au fost supuse. Manifestările sunt mai atenuate, în prezent doar se discută, „bat cărţâle”, sunt serviţi cu ţuică, prăjituri, cozonac, uneori preotului şi celor care îl însoţesc li se oferă masă cu mai multe feluri de mâncare, precum şi bani. „Atunce, în noapte întiie, da şi-n celelalte, să face privedi, stă aşe, dară, oaminii în casă, c-o vinit cineva şi la căseni. Să joacă de-a cărţâle, povestesc. Cam neamuri s-adună, vecini, pretini. Spune poveşti în tăte tri serile, ca şi nu le fie urât la ciielalţî. Nu făcea jocuri, că era supărare”. (Tx. mg. nr. 012063, Inf. Matei Leontina, 60 ani, Bezded, Inf. Ion Cuceu, 07.1969)

Cercetările noastre au prilejuit constatarea că manifestările tradiţionale legate de priveghi, acolo unde mai pot fi surprinse, trădează tendinţe înnoitoare, abandonându-se treptat vigoarea ce le caracteriza odinioară. Specialiştii sunt de acord cu faptul că această deschidere înspre adaptări are o răspândire generală. „Priveghiul era pă timpuri numa că vineu neamuri, pretini, vecini, cine vre din sat să privegheze mortu. Cât stă în casă şi până îl mormântează. Preotu cite rugăciuni păntru sufletu mortului, din Psaltire, din Vieţâle Sfinţâlor, Evangheliile, pântru hodina lui şi iertarea păcatelor. Psaltirea ar fi bine de citit de douăzăci şi patru de uări pă timpu vieţî, să treci mai uşor pân vămile văzduhului, să nu aştepţi mila nimărui, le citeşti din viaţă”. (Mureşan Gheorghina, Giurtelecu Şimleului)

Moment legat de căderea nopţii, priveghiul are rolul de a păzi mortul de tot ce i s-ar putea întâmpla rău, conform credinţei populare. De asemenea, este considerat ca fiind o pomană făcută de cei care vin să-l petreacă pentru ultima oară, într-o atmosferă de reculegere, dominată de durere. Tradiţia vechiului sat sălăjean impunea celor care veneau să privegheze o atitudine sobră, de respect faţă de familia îndurerată pe care o şi ajutau, aducând diferite produse alimentare, lumânări, flori. Aceasta atitudine intră în sistemul de credinţe ce aparţin reprezentării morţii, actualizate, de fiecare dată, cu aceeaşi stricteţe, ca măsuri preventive, ancorate puternic în religios. O mărturie explicativă relevă importanţa acestora: „Viaţa nu să gată aici, mai este şi viaţa veşnică de după. Nu-i o noutate că începem să murim de cum ne-am născut, tăt câte puţin în fiecare zî, mai ales moartea duhovnicească din cauză de păcate şi morte cea di pă urmă, sânguru adevăr sigur. Toate trăbă făcute cu respect, cu atenţie, aste intră în grije familiei”. (Rus Rozalia, Deleni)

Aceste acte se săvârşesc cu toată solemnitatea cerută, răspunsurile fiind, în această privinţă foarte categorice, „cât o fost viu, o fost om, şi acuma, că-i mort, ce-i?! Tăt om îi şi trebe grijit cum să cuvine, creştineşte. Îi datorie la noi, la creştini. Şi Lazăr şi Iisus o fost îngropaţî. Sufletu să potă găsi hodină. Casa în care îi pus mortu să să ţâie tăt curată, aşe trăbuie, păntru respect, de vine şi popa să găsească curat. Să aude apoi în sat. Sara face sclujbă, păntru hodina şi iertarea păcatelor. Să mai liniştesc şi iştilalţi. Aste o fo mai pă timpuri”. (Drule Florica, Ban)

Acolo unde se mai practică, cu totul izolat, priveghiul are o însemnătate spirituală, dar şi una socială, oamenii îşi arată solidaritatea faţă de familie, venind să aline durerea celor îndoliaţi. Se discută, se redau aspecte din viaţa celui mort, se roagă, se angajează convorbiri cu gazdele despre organizarea înmormântării şi alte discuţii privind probleme cu caracter practic. Pentru ca gazdele să nu rămână singure, prezenţa la priveghi se face cu schimbul. „Numa muieri vin, să roagă, cetesc rozariuri şi pleacă, nu stau, numa din casă. Popa nu vine, parohie îi acole, ii şed în Zalău, navetează”. (Maria Pop, Sălăjeni)

Valer Butură, într-un studiu de mare consistenţă ideatică, analizează priveghiul, rezumând că „în cele trei zile de pregătire a ceremonialului, mortul era nu numai o prezenţă materială, ci şi spirituală. De aceea, în credinţele şi obiceiurile de tradiţie străveche erau exprimate atât regretele pentru plecarea lui din rândul celor vii, cât şi perspectivele lumii în care se ducea. Din timpuri străvechi, pretutindeni regretele pentru morţi au fost exprimate prin plânsete şi bocete, la capul mortului. Cu timpul, s-a ajuns la formulări versificate, adresate celui răposat, părinte, copil, rudă, vecin etc. Într-un stadiu mai avansat de dezvoltare a vieţii spirituale şi a credinţelor religioase, creaţiile şi manifestările au sporit şi s-au diversificat, întregindu-se fondul tradiţional, fără să se denatureze semnificaţiile iniţiale, într-o primă etapă, ca apoi să supravieţuiască în ceremonial, estompate sau lipsite de sens, păstrate pentru că aşa au fost moştenite din moşi-strămoşi”. (Butură, 1992: 316)

În acest punct, reţinem distincţia pe care o face Ion Ghinoiu între două tipuri de priveghi: „unul recent, a cărui funcţie principală este păzitul mortului, şi altul străvechi, cu jocuri şi distracţie, care păstrează amintirea ospeţelor funerare ale Antichităţii, dar şi elemente ale Revelionului contemporan. Prima categorie, numit şi «păzitul mortului», durează, de obicei, două nopţi. Se are grijă, în special, ca nu cumva să treacă o vietate (pasăre, animal) peste sau pe sub mort, şi care astfel s-ar transforma în strigoi. Pentru mai multă siguranţă, la moartea unui membru al familiei, pisicile sunt închise, iar câinii legaţi. Un motiv al privegherii este legat de obiceiul ca tot timpul la căpătâiul mortului să ardă o lumânare, care este sursă de incendiu. Al doilea tip de priveghi este o petrecere de pomină, ca Revelionul, ultima la care participă mortul, înainte de plecare”. (Ghinoiu, 1999: 241-242)

Cercetătorii au surprins procesul demitizării şi al pierderii sensurilor şi a funcţiei priveghiului, cu structura sa rituală. Realitatea concretă dovedeşte că semnificaţiile şi funcţionalitatea din trecut s-au pierdut, mortul este vegheat din alte considerente, în primul rând să se evite vreun accident, cum ar fi aprinderea de la lumânare, desfigurarea mortului de către pisică sau câine, să nu treacă peste sau pe sub mort vreun animal, „că se preface în strigoi”. În plus, nu poate fi vorba de jocuri de priveghi, cum bine reiese din informaţiile culese, ci doar de jocul de cărţi.

Sintetizând funcţiile priveghiului, de ordin practic, social, ritualic, terapeutic, Adina Rădulescu recompune complexitatea acestei forme de asistare a mortului şi semnificaţia protectivă a ritului. Autoarea lansează ipoteza că „poate, la modul simbolic, şi cei vii se opun mai ferm prezenţei insidioase a morţii, dacă se menţin în stare de veghe în spaţiul împărţit la comun cu moartea”. (Rădulescu, 2008: 245) Apare astfel accentuată polivalenţa acestei secvenţe, ale cărei rosturi fundamentale, dacă nu s-au şters deja, supravieţuiesc doar vag în mintea celor vârstnici – şi aceştia familiarizaţi mai curând cu filonul religios care le străbate, decât cu tâlcurile lui, mai greu de desluşit.
 
 
BIBLIOGRAFIE
 

BUTURĂ, Valer

1992 Cultura spirituală românească, Ed. Minerva, Bucureşti

DURKEIM, Emile

2002 Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi

GHINOIU, Ion

1999 Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi,Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti

GOIA, Ioan Augustin

1982 Zona etnografică Meseş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti

ILUŢ, Petru

1997 Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi

KLIGMAN,Gail

1998 Nunta mortului. Ritual, poetică şi cultură populară în Transilvania,Ed. Polirom, Iaşi

NICOARĂ, Toader

1997 Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

POP, Dumitru

2004 Crepusculul unor valori şi forme ale vechii noastre culturi şi civilizaţii, Ed. Studia, Cluj-Napoca

POP, Mihai

2008 Jocurile de proveghi în Valea Gurghiului. Monografie Etnologică, EFES, Cluj-Napoca

RĂDULESCU, Adina

2008 Rituri de protecţie în obiceiurile funerare româneşti, Ed. Saeculum I.O, Bucureşti

SUIOGAN, Delia

2006 Simbolica riturilor de trecere,Ed. Paideia, Bucureşti

TERZEA-OFRIM, Lucia

2002 Ce mi-e drag nu mi-e urât. O antropologie a emoţiei,Ed. Paideia, Bucureşti

Rînduiala înmormântării şi parastasele pentru cei adormiţi,Ed. Anestis