Prometheus

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

umanitatea nu este atât rezultatul unui dar, precum în tragedia lui Eschil (Prometeu înlănțuit), cât consecința unor experimente/ a unui accident/ sacrificiu individual (pe planeta pe care membrii echipajului Prometheus vin să-și întâlnească creatorii există indicii clare ale unor experimente scăpate de sub control). concluzia lui Peter Weyland, cu al său – “nu există nimic” și spectrul distrugerii finale a umanității chiar de către cei considerați a fi Inginerii ei, sunt argumente în plus pentru o astfel de interpretare. “focul sacru” este o substanță pe care unul din extratereștrii o bea, și din cauza căreia își află sfârșitul (ni se sugerează că în acest “accident”/ “sacrificiu” s-ar afla geneza omului, la fel cum în final, capturat de cefalopodul extraterestru, unul din Ingineri devine gazda binecunoscutei ființe din seria Alien).

ideea din Prometheus, că umanitatea a fost creată de ființe extraterestre (așa numiții astronauți antici), nu este una nouă. susținătorii acestei teorii consideră că ei ar fi de fapt zeii religiilor primitive, tehnologiile avansate ale acestora fiind identificate de către strămoșii noștrii cu caracterul lor divin. anumite artefacte/ construcții monumentale (care ar depăși presupusele capacități imaginare/ tehnologice ale omului antic) sunt considerate ca dovezi ale unei umanități ca proiect extraterestru. H.P. Lovecraft poate fi considerat unul dintre tăticii acestei ipoteze, Chemarea lui Cthulhu dobândind caracterul de scriere cult în literatura SF în general, și pentru tipul acesta de geneză în special. acesta îi numește Marii Strămoși, “care trăiseră cu veacuri înainte de apariția omului pe pământ și care se pogorâseră din cer în lumea care se afla abia la început.” aceste Entități anterioare omului, care au locuit pe Terra, și-au avut marile lor orașe, lăsând vestigii ale acestor civilizații adormite. pentru Lovecraft, Marii Strămoși rămân totuși niște ființe monstruoase, subpământene, și sursa unor culte orgiastice de care nu au cunoștință decât câțiva inițiați (din acest punct de vedere, alcătuirea ființelor extraterestre din Alien este una foarte lovecraftiană).

o altă versiune foarte ofertantă din punct de vedere speculativ este cea a lui Arthur C. Clarke, în 2001: Odiseea spațială, în care ne sunt descrise succesivele întâlniri ale omului-maimuță, mai întâi, și ale exploratorilor spațiali, mai apoi, cu celebrul monolit (TMA 1: TYCHO MAGNETIC ANOMALY – ONE), care “nu are nimic de-a face cu întreaga specie umană – deoarece atunci când a fost îngropat nu existau încă oameni…prima mărturie despre existența unei inteligențe extraterestre.” monolitul este un complex instrument pedagogic de origine extraterestră, prin intermediul căruia omul-maimuță poate face saltul decisiv în evoluția sa spre ceea ce astăzi definim drept umanitate: “mințile le erau testate, trupurile cântărite, reacțiile studiate în amănunțime, potențialul evaluat.” insatisfacția față de propria condiție se transformă într-o emoție definitorie pentru evoluția ființei umane.

asemănările dintre Odiseea spațială, regizată de Stanley Kubrick, și Prometheus-ul lui  Ridley Scott, sunt destul de transparente.

1.   cadrele mai lungi și mai lente decât ne-a obișnuit autorul care a inaugurat celebra serie Alien (mulți după ce au ieșit din sălile de cinematograf s-au și plâns de lipsa de “acțiune” a filmului, așteptările acestora fiind raportate la cel al cărui prequel se anunța a fi, și nu prea este de fapt, fiind un artificiu prin intermediul căruia fanilor seriei cu pricina le este captată atenția, în timp ce consumatorii de SF în general, au parte de surpriza de a li se livra aproape cu totul altceva, un film mult mai clasic în ceea ce privește execuția și referințele de gen).

2.   și într-un caz, și în altul, scopul misiunilor este același – descoperirea originilor umanității + nemurirea (în ceea ce îl privește pe Peter Weyland).

3.            caracterul problematic al relației dintre I.A (Inteligența Artificială) și umanitate – HAL 9000, sistemul nervos al navei Discovery în Odiseea spațială, care ajunge să saboteze misiunea, ca și cea a lui David-8, ultima generație de androizi a companiei Weyland Industries, ale cărui scopuri privind misiunea navei Prometheus devin independente de cele ale restului echipajului, punându-le în cele din urmă viața în pericol.

în ceea ce îl privește pe David-8, singurul personaj memorabil, acesta este mai asemănător, în ceea ce privește complexitatea emoțiilor și conștiința de sine, de Nexus 6 – replicanții din Blade Runner, decât de Ash – androidul din Alien. cu toate acestea, în cazul lui David capacitatea de a simula emoțiile umane nu face altceva decât să îl mascheze pe androidul ghidat de logică/ rațiune pănă la capăt, ale cărui calcule personale trec peste o etică mult prea umană. luând contact cu o civilizație superioară, acesta conștientizează că umanitatea este ceva ce trebuie depășit. David nu este un fiu rău, el doar evoluează (de la filmele pe care le vede, la studiile lingvistice, până la contactul cu nava extraterestră, este preocupat în întregime de cunoaștere, chiar și atunci când aceasta presupune “experimente” mai sadice, cum este cazul cu arheologii Elizabeth Shaw și Charlie Holloway). dezideratul aristotelic “de a ști și de a cunoaște de dragul științei însăși și al cunoașterii însăși“ (Metafizica), pare în sfârșit realizat în cazul generației de androizi David-8.

totuși, chiar dacă ideea filmului este mai mult decât ofertantă, chiar dacă execuția regizorală e comparabilă cu standardele pe care Ridley Scott (și) le-a impus în filmele de gen precedente (vezi Alien și Blade Runner), iar banii investiți în film se justifică în produsul final (în caracterul veridic al lumii pe care-o creează), chiar dacă în interpretarea lui Michael Fassbender, ne-am ales cu un android memorabil (și asta doar pentru că aici se simte mai mult mâna regizorului), scenariul filmului rămâne o dezamăgire cruntă per ansamblu: personaje de umplutură, insuficient conturate (în cazul lui Fifield, doar pentru a da un exemplu, cu “I’m a geologist, I fucking love rocks!”, nu reușești să construiești decât o caricatură de personaj, preocupat mai mult de a-și lua tălpășița decât în a-și face treaba pentru care se presupune că a fost recrutat), care lasă senzația că mai mult au fost aruncate pe o navă spațială, decât că au fost recrutate pentru o misiune comună, nivelul de conexiune dintre acestea fiind aproape de zero (iar asta contribuie la aspectul neglijent/ împrăștiat al scenariului), dialoguri banale, condimentate cu glumițe idioate, când ți-e lumea mai dragă (faza în care căpitanul navei îi propune lui Meredith Vickers, fiica lui Weyland, să și-o pună cu el, rămâne pentru mine un exemplu scenaristic de cum nu se face, concurat foarte strâns ce-i drept, de împodobirea brădulețului de Crăciun de către același căpitan, la scurt timp după ce s-a trezit din hipersomn). scenariul cade într-o lumină cu atât mai proastă cu cât îl raportăm la ceea ce și-a propus Scott să realizeze din punct de vedere regizoral – un SF care să capete în timp aspectul unui film cult/ clasic al genului. în Aliens de exemplu, scenariul era la fel de prost, însă, aspectul acesta a fost neglijat de majoritatea, pentru că tot ceea ce James Cameron și-a propus în a doua parte a seriei, a fost un film care să fie entertaining 100%, care să te țină de la început până la sfârșit cu sufletul la gură (și te ține).

până la urmă,  Prometheus– ul lui Ridley Scott mi-a lăsat senzația unui regizor cu ceva idei îndrăznețe (oricum, nu prea explorate în istoria cinematografiei de gen) și multe intenții bune, cu o viziune plăcută ochiului, însă, care nu știe prea bine ce să facă cu toate astea, cum să le dea o formă narativă coerentă, care să se ridice la nivelul așteptărilor (mele, cel puțin). dar finalul filmului ne sugerează posibilitatea unei continuări. până atunci are timp să-și găsească și alți scenariști.