Aforismele nefericirii

(antifilosofie)

de Mihai Pavel

 Oamenii îi privesc pe bolnavi cu dezgust până când ajung să le împărtășească suferințele.

Sufletele noastre sunt exilate din caldă inexistență și aruncate într-o temniţă din carne și oase.

Tot ceea ce face Dumnezeu, face din dragoste – în special răul.

Isus a iubit oamenii prea mult – așa se face că a sfârșit umilit și răstignit pe cruce.

Singura mângâiere pe care trebuie să o dai oamenilor este cea a biciului.

Dă-i omului o superstiție și se va lupta să o apere toată viața.

Dacă am fi la fel de loiali oamenilor cum suntem orgoliului propriu, atunci trădarea ar fi extirpată.

Toți profeții au fost știrbi, iar din gurile lor au ieșit doar insecte grețoase ce au devorat total istoria.

Paroxismul intensității trăirilor este sinuciderea.

Lumea este plină de Tartuffi și Julieni fără talent sentimental.

Trebuie mai întâi să îmbrăţişăm moartea, apoi viaţa.

De unde a avut Mozart atâta fericire încât a pus și în muzică?

Medicii sunt singurii oameni care nu pot fi mizantropi.

Sadismul este starea naturală a omului. Fiinţele îşi subjuga plăcerile macabre până în punctul când au prima ocazie de ași arăta adevărata față.

A citi o carte înseamnă a te simţi singur în altă lume.

Cum te consolezi atunci când tristeţea te depăşeşte? Liniștea vine din gândul morții.

Menirea unui aforism se aseamănă cu sarea aruncată direct în ochi. Fie îţi provoacă lacrimi, fie orbirea.

Sfințenia este starea omului după ce a inhalat dogma prin spirit.

Ideile se nasc din obsesii. Restul nu sunt nimic mai mult decât falsitate, iluzii și plânsete vulgare – toate fără valoare.

Cei ce doresc să fie fericiţi ar trebui să îi ia biografia lui Hölderlin drept exemplu.

De ce am impresia că Dumnezeu m-a abandonat în lumea asta doar ca să aibă plăcerea de a-mi auzi strigătele?

Am un singur regret – acela că sunt om.

Iernile îmi amintesc de faptul că şi pământul poate suferi.

Nu ar trebui să deschidem ochii – s-ar putea să fim nevoiţi să îi scoatem imediat după ce am văzut prima rază de soare.

În rarele momente când Dumnezeu își aduce aminte de noi, gândul care îi succedă este suicidul.

Întrebarea pe care mi-o pun la sfârșitul fiecărui an – chiar merită viața asemenea efort?

Să îți dorești faimă este ca și cum ai dori să fii privat de intimitate. A fi dezbrăcat în mijlocul unei piețe publice fără posibilitatea de a-ți recupera hainele.

Uneori cred că tot ceea ce am nu este nimic mai mult decât un împrumut prelungit. Adesea am impresia că nu merit nimic din tot ceea ce am.

Niciodată nu mă simt mai mizer, demn de disprețul cel mai profund, decât atunci când cineva se oferă să mă ajute.

Oamenii îl caută pe Dumnezeu în clădiri. Oh! Nu știu ei oare că și-a schimbat adresa?

Normalitatea este arta de a-ți lega nebunia de pat.

O nonagenară ani mă întreabă într-o zi cum ajunge pe bulevard. Îi răspund, apoi îmi întoarce spatele și pleacă grăbită către direcția indicată. Voința omului de a se prinde încă o zi de viață este uimitoare. Un cadavru ce nu își dorește să părăsească lumea aceasta sub nici o formă, acceptând să se târască sub cer încă câțiva ani buni. Privesc Iadul în paralel cu trupul uman, apoi mă gândesc unde aș mai fi martorul unei asemenea orori.

Optimismul este o idee dezgustătoare. Cum ar putea cineva să creadă într-un destin mai bun fără nici o garanție?

Moraliștii lumii – câini ce au lătrat la lună cu scopul de a o opri din coborârea și urcarea ei de pe bolta înstelată.

Oare cu ce putere și-au lovit Bach și Vivaldi capetele de porțile Raiului?

Creștinismul s-ar fi bucurat de triumful total asupra spiritului dacă Platon ar fi scris măcar o Evanghelie.

Istoria macină toate epocile, una după alta, fără excepție. Suntem în așteptarea călăului în fiecare zi. Să fie epoca noastră atât de ignorantă în ce privește propria anihilare?

Gândul că dimineața am un motiv să mă ridic din pat este aproximativ în intensitate sa cu flagelul îndurat de martiri.

1 Comments

  1. Grande Rieux

    O combinație de La Rouchefoucauld („Dă-i omului o superstiție și se va lupta să o apere toată viața”) și Cioran. Interesantă este maniera de a le găsi puncte de conjuncție și, mai ales de a readuce laolaltă un Cioran din volumele timpurii românești („Paroxismul intensității trăirilor este sinuciderea”), cel din volumele franțuzești („Niciodată nu mă simt mai mizer, demn de disprețul cel mai profund, decât atunci când cineva se oferă să mă ajute”) și cel din Caiete (cu biografismele de tip – „o nonagenară mă întreabă într-o zi…”). A se înțelege că nu reduc originalitatea autorului, ci doar o nuanțez. Originalitatea vine tocmai din conjuncții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.