(antifilosofie)
de Mihai Pavel
Cei doi soți au părăsit restaurantul la puțin timp după miezul nopții. Niciunul dintre ei nu agrea lipsa intenționată a somnului sau întâlnirile lungite absurd la nesfârșit. Oboseala, alcoolul și furia le îngreunau pleoapele amândurora. Corpurile lor încovoiate păreau două umbre obscure rătăcind prin beznă, gata să cadă în uitarea somnului. Din cauza amețelii, nu se puteau orienta să își găsească drumul către apartament. Bulevardul era scăldat în luminile fierbinți și electrizante ale reclamelor stradale, fiecare încercând să mângâie pupila trecătorului în felul ei amețitor. Printre aburii vinului băut peste măsură Bucureștiul semăna cu un labirint omogen, al cărui iz de mormânt îți pătrundea printre toate fluidele corpului și în care te puteai pierde nu îți îndreptai atenția către fiecare cotitură. Cerul sidefiu urla îngropat sub straturi întregi de beton armat. Au rătăcit o vreme printre blocuri și alei pustiite. Odată ce amețeala a început să se evapore sub mirosul insuportabil al noxelor, iar fiorii unei lucidități cusute cu ață albă, se instalau treptat au reușit să găsească imobilul în care își închiriaseră cu puțin timp în urmă un apartament spațios, cu ferestre înalte și mobilă aproape nouă. Acesta se afla pe o stradă neluminată, ferită de privirile trecătorilor curioși. Pășind pe trotuarul acestei artere se putea observa un întreg rând de pubele de culoarea gălbenușului aliniate ca pentru un marș militar. Peste crestele șifonate ale sacilor menajeri ce se ridicau din gurile întredeschise ale containerelor mișunau neobosiți gândaci arămii scăldați în razele lunii. Lângă una dintre aceste pubele zăcea corpul unui câine, înfășurat în propriile mațe, cu ochii bulbucați părăsind orbitele și coloana vertebrală răsucită. Fusese strivit sub roțile vreunui camion de mare tonaj. Peste pieptul dulăului își încovoiaseră gâturile doi șobolani, ce savurau cu poftă din resturile animalului. Matei și Ilinca au grăbit pasul atunci când mirosul hoitului le-a pătruns în nări. Priveau doar în față. Sentimentul pulsator al nevrozei ce se închegase în creierul lui Matei stătea să erupă precum un abces. Întâlnirea sa cu cei doi afaceriști străini decursese oribil. Momentele în care Matei își pierdea controlul din cauza nervilor se repetau cu o regularitate mecanică. El era unul dintre acei indivizi ale căror crize încep pașnic, oarecum reflexiv, iar când frustrările interioare atingeau paroxismul, ar fi fost în stare să își smulgă hainele în care trupul său zvelt și păros era înfășurat, rămânând dezbrăcat sub privirile oripilate ale celorlalți oameni. Maxilarul încleștat zvâcnea precum o rană deschisă. Ar fi dorit ca în acele clipe porțile ruginite ale iadului să se deschidă larg, să fie absorbit de flăcări și mizerie, unde și-ar fi găsit o patrie numai a sa, urmând să trăiască printre viermi și alte târâtoare.
Ajunși în apartament, Ilinca se aruncă obosită între pernele canapelei. Notele melancolice ale mișcărilor ei se topeau pe sticla geamului, iar moartea lor parcă dădea tonul suspinului. Nuanțele lucioase ale pielii se aprindeau acum sub lumina becului din sufragerie. Cu gesturi reținute își deschise ca prin vis fermoarul rochiei, dezgolindu-și umerii albi și curbura coloanei vertebrale. Pașii lui Matei se auzeau din bucătărie, printre sunetul metalic produs de tacâmurile ce se ciocnesc în sertar, răscolite de acesta. Își luă un pahar cu apă, după care se îndreptă către sufrageria unde Ilinca zăcea între realitate și vis. O admiră câteva secunde, apoi îi vărsă paharul cu apă peste față și claviculă apoi îi strigă în față:
– Ești o țărancă lipsită de educație sau cultură, o vită cinică și grețoasă îmbrăcată precum o mare doamnă. Oamenii ca tine își găsesc cu ușurință sfârșitul în acest oraș. Uite-te în ochii mei când vorbesc cu tine și nu îți mai feri privirea. Voi sunteți striviți precum dăunătoarele, apoi resturile voastre sunt curățate de pe talpă. Îmi e scârbă să te privesc. Te îmbraci urât și te machiezi strident, iar mirosul tău de scroafă se simte de la o poștă! Nu meriți să trăiești!
– Ai înnebunit de tot!, spuse ea dezorientată, în timp ce se ștergea fața cu o pernă. Străinii ăia și-au pierdut interesul pentru mizeriile tale când au văzut că nu au cu cine să vorbească. Au simțit că ești o scursură și că scopul tău era să îi storci de bani. Joci cartea asta de fiecare dată, apoi banii îți scapă printre degete și îi faci uitați. Nu ai nici pic de minte! Dacă afacerea a picat din cauza cuiva, este din cauza ta și a geloziei tale. Eu am fost doar politicoasă, i-am tratat cum am știut eu mai bine, am râs la glumele lor proaste, le-am înghițit ironiile nesărate și i-am făcut să capete încredere. Seara s-ar fi terminat minunat dacă nu făceai o criză…
– Atunci poți să pleci! Mergi să te culci cu unul dintre ei. Dacă ai putea i-ai lua pe amândoi în același timp! Ești otravă! Cârpă îmbâcsită!
Își termină ultima propoziție, iar furia îi făcea ca mâinile și genunchii să tremure incontrolabil, ca și cum o entitate luciferică își instala toate resorturile necesare pentru a-l sălbătici. Orgoliul său rănit se preschimbă treptat în cel mai negru sadism. Matei se aruncă la gâtul Ilincăi precum un uliu înfometat ce își înșfacă prada. Greutatea corpului său o doborî instantaneu. Sânul și sternul îi erau strivite sub apăsarea genunchiului. Mâinile îi deveniseră cleștii ruginiți ai unui mecanic, ce încearcă din răsputeri să îndoaie o piesă metalică. Liniștea camerei era inundată de grohăiturile înnebunite ale Ilincăi, care încerca fără succes să scape din strânsoarea soțului ei. Văzând că Ilinca dă semne de oboseală își duse gura lângă urechea ei și începu să strige:
– Îți place așa? Imploră-mă să te las în pace. Eu sunt stăpânul și tu sclava mea. Pot să fac ce vreau cu tine. Spune ceva odată, javră!
Extazul bărbatului se termină când privi chipul schimonosit al Ilincăi. O ridică în picioare pe jumătate moartă, o trânti de podea, iar corpul ei inert se rostogoli lângă bibliotecă. Se simțea mândru, eliberat, odihnit. Apropiindu-se de ea își arcui piciorul și o lovi în față cu talpa pantofului. Un șuierat fantomatic se întinse până la urechea lui Matei. Înnebunit, acesta nu auzi nimic. Urmă o altă lovitură, de data aceasta în stomac. Ilinca nu schiță nici un gest. Stătea întinsă acolo, cu pupilele dilatate, privind strălucirea becului. Își întoarse spatele și se îndreptă către pervazul geamului, unde își aprinse o țigară gâfâind. Criza i se risipise în aerul încăperii, precum fumul de țigară în răcoarea nopții.