Poeme de Gary Snyder

prezentare & traducere de Raluca Tanasescu

 

Gary Snyder, distins cu Premiul Pulitzer în 1975, este unul dintre cei mai importanți poeți americani contemporani. Născut în 1930 la San Francisco, acest Beatnik îndrăgostit de natură a trăit în munții Californiei, a stat zece ani într-o mănăstire din Kyoto, a străbătut America de Nord și a înființat o comunitate rurală în Sierra Nevada. Mountains and Rivers Without End (Munți și râuri fără sfârșit), început în 1956, continuat timp de patruzeci de ani și publicat în Statele Unite în 1996, este considerat cel mai important volum al carierei sale, salutat fără rezerve de critica americană. Pe lângă acesta, Snyder a mai publicat încă șase volume: Riprap, and Cold Mountain Poems (1965), The Back Country (1968), Regarding Wave (1970), Turtle Island (1974), Axe Handles (1983) și Left Out in the Rain (1986), care l-au transformat într-un nou tip de erou al culturii americane. Scriitura sa, voit circumstanțială sau anecdotică, exploatează limba vorbită, pretându-se astfel lecturii cu voce tare, împletind, în același timp, referințele mitologice cu elemente de filosofie și ritual budist, pictura Asiei de Est cu obiceiurile indienilor americani, teatrul japonez cu elemente de hidrologie și geologie a planetei, adăugând, din când în când, informații precise preluate din raportul anual al Departamentului American de Stat referitoare la inventarul copacilor și al ierburilor.

 

 

acest poem este pentru urs

 

« Cât despre mine, eu sunt un copil al zeului munților ».

 

Un urs la poalele stâncii.

Mănâncă afine.

Sunt coapte acum

Curând, va ninge, iar ea

Sau poate el, se va târî într-un bârlog

Și va dormi. Poți zări

Afinele în balega de urs dacă

Te uiți, în perioada asta a anului

Dacă mă furișez spre urs

O să mormăie și o să fugă.

 

Toți ceilalți plecaseră dintre

Rugii de mure, numai o fată

Și-a vărsat coșul și își aduna

Boabele în întuneric.

Un bărbat înalt, care stătea în umbră, a luat-o de braț

A dus-o acasă la el. Era un urs.

Într-o casă la poalele muntelui

A născut copii negri, linși,

Cu dinți ascuțiți, și a trăit în muntele

Scorburos mulți ani.

prinde ursul : strigă-i :

 

mâncător-de-miere,

măr-de-pădure

picior-ușor

Bătrân cu haină de blană, Ursule! ieși afară!

Mori așa cum poftești!

Bunicule bucate-negre!

                        fata asta s-a măritat cu un urs

Cine poruncește pe munte, Ursule!

                        ai mâncat multe fructe de pădure

                        ai prins mulți pești

                        ai înspăimântat mulți oameni

 

Doisprezece specii la nord de Mexic

Sugându-și labele în iarna lungă

Dărâmând sacii atârnați la înălțime

Chelălăind, plângând, clătinându-se

(Odiseu era un urs)

 

Puii rozând sfârcurile moi

Dinți scrâșnind, ochi strâns lipiți

                           iar ea îi lăsa.

 

Până au dibuit frații ei locul

I-au hăituit soțul în sus prin trecătoare

L-au încolțit la stânci.

Cântecul ursului prins:

            «Dați-mi centura

            Sunt aproape mort.

            Am venit din peșterile muntelui

            La izvoare,

            Aici pârâiașele

            Au secat toate.»

 

̶  Cred c-am să mă duc la vânat de urși.

«la vânat de urși?

Ei rahat, Snyder.

N-ai putea să nimerești un urs în fund

                                   nici cu un pumn de orez!»

 

 

 

 

 

 

Întâlnire cu munții

 

Se târăște până pe malul apei înspumate.

Urcă pe lespedea de pe margine

Bagă un deget în apă.

Se întoarce spre un ochi de apă răzleț

Își pune ambele mâini în apă

Își pune un picior în ochiul de apă

Aruncă pietricele în apă

Plesnește suprafața apei cu ambele palme

Strigă, se ridică și rămâne în picioare

Cu fața spre torent și spre munte

Își înalță ambele mâini și strigă de trei ori.

Kai[1] la Lacul Sawmill, iunie 1969

 

 

 

 

 

 

 

Cântecel pentru Gaïa

 

Trezit de ceas când bate cinci,

Deja s-a luminat,

C-un vis pe care încă-l vezi

Trei Fete de Porumb în verde,

Frunze, mâneci, fuste verzi –

Trecând pe-aici.

Feresc ochii, să nu mă holbez.

 

Și mă trezesc cu un gând

Să mă fi uitat mai mult

Să văd cum erau ele

Fete de Porumb, în verde.

Fața frunze verzi și mici

Și privirea într-o parte.

 

Mă bucur, însă, c-am știut o dată

Să nu mă uit prea mult când sunt

acolo cu adevărat.

 

Sau să-ncerc să mi-l notez.

 

Întors acasă din Munții Sierra

 

Mă trezeam o dată pe noapte, mă pișam,

inspectam stelele iernii ce-avea să vină

făceam focul

care încă mai scăpăra în zorile răcoroase.

 

Spălam ceaunul în lac

pojghiță de gheață pe balega de cal

o gaiță scrutând tabăra

 

Toată dimineața mersul până la vagon

încărcătura sus pe pragul de granit –

puieți de pin de zahăr.

 

Coborând spre câmpia fierbinte.

Mexicani pe platforme de tren de marfă în San Joaquin.

ceață rece

miros de covoare de paie

o ceașcă de ceai verde

pe malul golfului.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cozi de topoare

 

Într-o după-amiază din ultima săptămână de aprilie

Îi arătam lui Kai cum să arunce toporul.

Te întorci pe jumate și se-nfige într-un ciot.

Își aduce aminte de un cap de topor

Fără mâner, din atelier.

Se duce să-l aducă și zice că-i al lui.

Coada de topor stricată din spatele ușii

E suficient de lungă pentru o toporișcă.

O tăiem la lungime și o ducem,

Alături de capul de topor

Și de toporul bun, la masa de lucru.

Apoi încep să modelez coada cea veche

Cu toporișca, și îmi sună în cap

Expresia pe care am auzit-o prima dată

La Ezra Pound!

«Când faci o coadă de topor,

modelul e aproape».

Și îi spun asta lui Kai:

«Uite: O să modelăm coada

Luându-ne după coada

Toporului cu care am tăiat–»

Iar el înțelege. Și eu aud din nou:

Asta este în Wên Fu, de Lu Ji, secolul patru

d.Hr. «Eseu despre literatură», în

Prefață: «Când faci o coadă

De topor

Cioplind lemnul cu un topor

Modelul este într-adevăr la îndemână».

Profesorul meu Shih-hsiang Chen

A tradus asta și a predat-o cu ani în urmă.

Acum înțeleg: Pound era un topor,

Chen era un topor, eu sunt un topor

Iar fiul meu – coada unui topor, care

Va modela din nou, model

Și unealtă, meșteșug al culturii,

Modul nostru de-a continua.

 

 

 

 

 

 

 

7: VII

 

Nu pot să contemplu orașele fără să mă gândesc la tâmplari, instalatori, la cei care cară gălețile cu mortar, la cei care manevrează betonierele, la zidari

 

câte ore au fost plătiți ca să ridice orașul Seattle, sau Portland (unde-s covoare atât de închise – cranii din brad atât de albe –) scheletul, strungul, apoi gletu-ntins așa de bine – cremos sub mistrie – uscat într-o pudră, linii ca de pânză de păianjen, cărămidă poroasă, acoperiș în ape

 

în san francisco acoperișuri în scară. șiruri de case cu stuc & țiglă în Sunset – fotografii după cutremur cadre ciudate de case pe jumătate căzute. sufertașe în zidurile neterminate. cât a trecut de când am zărit acel căprior

 

pe dealuri toarnă pământ & îl ard pentru țiglă – valurile gri din Kyoto – liceenii învață engleză sau mate în camere joase la etajul doi departe în zarva războaielor de țesut de la parter, dogoarea strălucitoare a acoperișurilor din eternit, dinspre sud, îndreptate spre soare

 

clădiri noi beton armat înțesat de cabluri și țevi, centrale în subsoluri – pereții răsună în noapte – fantomele din spălătorii conversează pe acoperișuri plate moderne, privind spre altarul dealurilor împădurite

 

scurgerea străzilor, munți găunoși, înșirați, plini de zgomot de molecule străine ce ard cu o viteză de necrezut, cum se cern ei – cum trăncănesc –

 

straturi de mohenjo-daro, adânci cât nouă orașe, un cuptor de cărămizi de la capătul veacurilor, construit în stradă

 

pădurile sunt acoperite cu pământ și azbest, albiile smulse și puse să curgă pe plăci suspendate de oxizi topiți

 

omenire măruntaiele tale sunt zdrobitoare și apăsătoare ca acelea care au transformat cu sila frunzele în cărbune, care au ars nisipul până l-au făcut obsidian; te ridici drept în picioare și mergi de-a lungul apei, brațul tău se ridică și coboară, pătrunzi prin lucruri așa cum sunt.