(Studii fantastice)
de Oliviu Crâznic
Despre Sergiu SOMEȘAN (n. 1954) am scris recent, analizând primele sale patru[1] colectanee de proză scurtă științifico-fantastică, respectiv neofantastică – fantastică (propriu-zis) – gotică, publicate la începutul anilor 2000:
– Să n-o săruți pe Isabel (Ed. Arania, 2000; Ed. Vremea, 2005);
– Carte de magie (Ed. Arania, 2001; Ed. Vremea, 2005);
– Aproape îngeri (Ed. Cartea Românească, 2004; Ed. Vremea, 2005);
– Numărul Fiarei (Ed. Vremea, 2004).
După această primă etapă de creație închinată (cu succes) speciilor literare mai sus menționate, S. Someșan a făcut o pauză destul de lungă – din fericire, nu una definitivă, și nici una care să fi dăunat, în vreun fel, stilului individual al scriitorului ori abilității sale de a scorni intrigi diverse, de natură speculativistă („Ce ar fi dacă … ?”):
Întâlnire cu dragonul (Ed. Etnous, 2015) se menține, din toate punctele de vedere, între aceleași coordonate literare ca predecesoarele.
La fel ca în Carte de magie, Aproape îngeri ori Numărul Fiarei, prima narațiune – Întâlnire cu dragonul – dă și titlul colectaneului. În ciuda impresiei inițiale (create cititorului, firește, în mod deliberat), proza nu este una propriu-zis fantastică, ci una științifico-fantastică – aparținând, concret, științifico-fantasticului postapocaliptic. Într-o oarecare măsură, amintește de faimoasa Balaurul (The Dragon; R. Bradbury, 1955) – nu într-atât, însă, încât să riște a își pierde individualitatea; conține, în plus, și un admirabil mesaj pacifist. Pe de altă parte, recomandăm autorului să elimine, cu ocazia unei viitoare reeditări, episodul în care fecioara menită jertfei încearcă să se sustragă ritualului (aparent) magic, deoarece am întâlnit metoda aleasă de eroină și în altă creație a lui S. Someșan (Cel din urmă unicorn – despre care am scris cu altă ocazie).
Proza care urmează, Tigrul și privighetoarea, ne-a atras atenția în mod deosebit. Un pensionar văduv începe, brusc, să emane un (imposibil de ignorat) miros de smirnă și de tămâie, descoperind, totodată, stupefiat, că deține puterea miraculoasă de a vindeca bolnavi și răniți – har pentru care va trebui să plătească, însă, un preț teribil. Dacă ești sfânt, se pare, trebuie să devii și martir …
Căpcăunul și nimfomana ar putea fi considerată proza-pereche a Tigrului … (utilizarea prozelor-pereche îi este caracteristică autorului, conducând, observăm, la rezultate demne de laudă): un tânăr șomer își descoperă capacitățile paranormale – însă, spre deosebire de eroul la care ne-am referit în anteriorul alineat, noul protagonist nu este un sfânt ci, mai degrabă, un pion al unor forțe malefice.
Draga mea Clara este, în ansamblu, un reușit text ciberSF/cazonSF (acest fapt ne bucură cu atât mai mult cu cât scriitorii actuali abordează prea rar și cu prea puțin succes științifico-fantasticul cibernetic), explorând riscurile utilizării unei arme căreia inventatorii (nu tocmai inspirați) i-au conferit personalitate. Nu ne putem însă abține să nu[2] îi semnalăm autorului comportamentul ataraxic al personajului (uman) feminin. Din fericire, aceasta rămâne, totuși, o problemă minoră, scurtul dialog marcat de veselia nefirească a iubitei protagonistului putând fi revizuit cu ușurință.
În narațiunea distopică/paraSF Pofta președintelui, un tiran gurmand (și obez) își forțează supușii să călătorească în lumi paralele, în scopul descoperirii unui soi de hrană care nu îngrașă deloc (oricât de multă ai consuma).
Schița O moarte politicoasă ne face cunoștință cu un bătrân profesor căruia însuși Îngerul Morții îi lansează o interesantă provocare. Din punct de vedere al structurii colectaneului, ni s-ar fi părut mai potrivit să fie plasată într-o secțiune aparte, alături de Tigrul … și de Căpcăunul … .
De asemenea interesantă, dar mai dificil de etichetat (aflându-se, undeva, la granița mereu foarte fină dintre neofantastic și paraSF) este narațiunea următoare, intitulată Puteți să-mi spuneți Dumnezeu: doi astronauți trimiși să pună bazele unei colonii planetare se trezesc la cheremul unei ființe misterioase și atotputernice, care pare hotărâtă să reconstituie, cu ajutorul unor imagini extrase din mințile protagoniștilor, Raiul biblic.
Distopia Făuritorul de vise este, practic, un (remarcabil) manifest beletristic prolibertate și prodemocrație: câțiva cetățeni (un bătrân profesor care citează din Nicolae Steinhardt, un veteran de război decorat și invalid, un fost participant la o misiune de pace în Irak, o tânără sportivă, un tânăr care deține o hartă veche a subteranelor orașului ș.a.), decid să voteze în cadrul unui referendum la a cărui boicotare autoritățile veghează cu arma în mână, și nimic nu le poate opri avântul – nici gloanțele bine țintite care le răresc rândurile, nici arestarea certă în caz de supraviețuire, nici înțelegerea deplină a faptului că ștampilarea a două-trei buletine de vot nu are cum să conducă la răsturnarea regimului politic.
Trebuie să zbang tung bung este o povestire fantastică histrionică. Un tată cartezian se vede pus în situația de a îi demonstra fetiței sale că răsăritul Soarelui este un fenomen astronomic perfect explicabil în mod științific – copila pretinzând că, dimpotrivă, este vorba despre un fenomen mistic, controlat în totalitate de un soi de arici (pe care l-a găsit în apropierea pădurii). Capturând presupusul arici și închizându-l într-o cutie, în vederea demonstrației plănuite, tatăl observă că animalul(?) are o înfățișare și un comportament neobișnuite – dar nu acordă acestui fapt (suficientă) atenție. Urmarea, credem, o puteți intui…
În Ultimul reportaj, angajații unui post de televiziune utilizează un drog de origine extraterestră pentru a călători în Timp, fotografiind și/sau filmând, astfel, întâmplări și personaje istorice. Cu ocazia unui cronoreportaj realizat în califatul faimosului Harun al-Rashid, personajul principal decide să scape, pe vecie, de exasperanta și privilegiata sa parteneră – netalentată, egocentristă, cu un comportament execrabil și gata oricând să își aroge meritele altora, dar deosebit de frumoasă – și, prin urmare, adorată de telespectatori și răsfățată de patroni.
Potențialul ideilor în jurul cărora autorul țese intrigile următoarelor două proze (Mica mea contribuție la sfârșitul lumii și Mâna care scrie cartea) a fost, în opinia noastră, epuizat (foarte probabil, în întregime) în cadrul unor creații artistice anterioare, și anume în povestirea Oul de cristal (The Crystal Egg; H.G. Wells, 1897), respectiv în filmul serial Viitorul începe azi (Early Edition[3], 1996-2000).
Narațiunea neofantastică Tocăniță de înger cu smântână este de un macabru răscolitor, autorul egalându-și sau chiar întrecându-și, prin aceasta, Pescărușul (despre care am scris cu altă ocazie).
În Planeta ieftină, o specie extraterestră, revoltată de faptul că oamenii își distrug fără milă planeta, decide să ne extermine. La prima vedere, mesajul pare a fi unul proNatură/antiOm – adică unul la modă astăzi; întrebarea pe care ne-o punem, însă, este cine sunt, cu adevărat, personajele negative – bipezii care au „infestat” Terra jinduită (în ciuda stării jalnice în care a fost adusă!?…) de către extratereștri, sau „justițiarii” galactici capabili, fără să clipească, de înfăptuirea unui genocid, în scopul scoaterii la mezat a unui bun care nu le aparține și care nici măcar nu corespunde descrierii furnizate cumpărătorului?…
Schița de încheiere, intitulată Eu sunt Gică (= Ghid Individual Complet Autonom, creat de Guvern pentru a supraveghea și, totodată, pentru a reeduca cetățenii, în ale căror locuințe este plasat), se înscrie în aria științifico-fantasticului histrionic; dincolo de deznodământul simplist și de zâmbetele stârnite, proza ne semnalează un trend îngrijorător, ale cărui consecințe pe termen lung nu vor fi amuzante.
Concluzionând, revenirea lui S. Someșan pe tărâmul prozei scurte nonrealiste se dovedește a fi salutară.
# Note
[1] Nu punem la socoteală Cadouri de Crăciun (Ed. Karmat Press, 2003), care cuprinde mai multe texte culese din … Isabel și din Carte … și un singur text suplimentar – acesta din urmă dând titlul compilației, dar putând fi considerat a își avea locul, în fapt (având în vedere subiectul), în Numărul Fiarei.
Nu punem la socoteală nici compilațiile:
– Poiana îngerilor (Ed. Aldus, 2004; include texte care se regăsesc în Să n-o săruți pe Isabel, Carte de magie, Aproape îngeri și Numărul Fiarei);
– Do Not Kiss Isabel (Ed. Infarom Publishing, 2008; destinată pieței internaționale, include traduceri ale unor texte care se regăsesc în Să n-o săruți pe Isabel, Carte de magie, Cadouri de Crăciun, Aproape îngeri și Numărul Fiarei).
[2] Nădăjduim că ai noștri cititori cunosc (ori utilizează într-un mod reflex) negația expletivă, nelăsându-se, prin urmare, induși în eroare de către „literații” semidocți care încearcă (tot mai insistent, profitând de precaritatea sistemului de învățământ public și privat actual) să impună exprimarea (greșită, firește) „Nu mă pot abține să …” (fără un al doilea „nu”).
[3] Alte creații artistice clasice cu subiect similar:
– The Jest of Hahalaba (Lord Dunsany, 1927; scenariu teatral);
– The Queer Story of Brownlow’s Newspaper (H.G. Wells, 1932; proză scurtă);
– The Gap in the Curtain (J. Buchan, 1932; romant https://egophobia.ro/?p=14590);
– It Happened Tomorrow (R. Clair, 1944; film artistic);
– Of Time and Third Avenue (A. Bester, 1951; proză scurtă).