[fragment din romanul „Zgârcă”, Editura Datagroup, 2025]
de Nicoleta-Cătălina Gal
Zilele de luni ale lui Victor începeau pe vremuri, când i se uscase laptele la gură, dar nu și literele pe buletin, cu adunări în miros de cerneală. Și cu mâna întinsă după bonuri de masă, dacă ziua era pe la început de lună. Fiecare avea o zonă de acoperit și de mult nu mai era o surpriză care unde pleacă, și nici cât de grea va fi cutia cu facturi. Cam cât doi ciobănești de la munte ținuți în brațe uzi, dacă ar fi ca să compari, că așa se simt ei, ca niște câini, cu lesa scurtă în care îi ține supraveghetorul.
Surprizele veneau pe traseu și puteau fi de categoria „om bun” sau „pumnul și măciuca”. Colegii au povești de groază mai ceva ca programul de la cinema, dar speră, mereu speră, că de data asta va fi mai bine și își vor termina traseele de împărțit facturi fără evenimente.
Stăteau toți adunați în camera care mai avea puțin și exploda ca un balon umflat prea mult, cu arome de cafea, transpirație și iz de grabă. O pată de apă – spera el că e apă – se mărea ca locul împușcăturii în filmul de duminică seara, într-o scenă care fascinează ochii abia scăpați de urdori ai celor opt angajați. Liviu, cel mai vechi purtător de geantă, băga bonurile în buzunar și banii în șapcă. Are și secretul acestei munci, așa cum era de așteptat. Victor se temea de el. Nu pentru secretul ăsta, ci pentru că i-a luat zece ani să îl perfecționeze și el nu se vedea făcând același lucru zece ani. Chiar de i-ar crește salariul de 10 ori. Liviu primea aceeași zonă de împărțit facturi și citit contoare de când era Victor în echipă. Auzea mereu aceleași plângeri, dar ceva în tonul bărbatului cu defect de mers și figură de paznic de fabrică l-au făcut pe băiat să ia la pas într-o zi acel teritoriu de douăzeci de străzi pe care bărbatul îl făcea să sune ca o favelă, din care abia a scăpat viu încă o lună. S-a convins singur de realitate. Nu era ca povestea.
Victor primea pe semnătură partea sa de muncă și mergea cu mașina în teritoriul propriu. Avea mai mult noroc ca alții, pentru că dacă la ei suferă spinările, la el cară portbagajul. Deși o lua și pe doamna Mimi, de care îi era milă și care a fost pasager în toate mașinile colegilor, care a ajuns să îl convingă să facă ocol jumătate de oră ca să o lase pe ea prima dată. L-a mituit cu vorbe bune și un chec în fiecare luni. Însă tot norocul lui era spre rău, că aceeași mobilitate – și tinerețea, cei 18 ani ai lui se pun la socoteala traseului – face ca el să termine primul zona sa și ca premiu să primească… alta, în plus. Plus de muncă, același salariu, pentru că așa e normal, „să ne ajutăm între noi”, deși niciunul dintre acești „noi” nu i-a dat geanta lor de rezervă când ale lui s-au rupt. Noroc că mama e croitoreasă și lucrează pro bono.
Victor nu a făcut niciodată parte din grupul care se strângea în acele trei litere: N-O-I. Nici ca muncă, nici ca bani. A învățat, însă, de la colegi, că nu se cumpără geantă din banii de salariu. Ar fi absurd să cumperi „scule” noi de lucru, când „ei” trebuie să îți dea scule ca să îți faci treaba. „E interesul lor să muncești. Ar trebui să ne premieze că, la ce condiții avem, tot ne facem norma, nu ca ăia de la Gaz.” Dar „ei” nu dau mai mult decât bani și bonuri. Statui și medalii niciodată. Iar banii lui Victor merg cu sfințenie la părinți, cam trei sferturi. Încă.
„O veni și vremea aia”, își spunea Victor, luând o nouă încărcătură de facturi în mașina mică, facturi pe care le va băga cu grijă în fantele mici și variate ale căsuțelor poștale din orașul mare. La nea Liviu în teritoriu blocurile nu aveau interfon. Stăteau dispuse cuminți pe rânduri ca boabele pe un știulete de porumb și, cel mai important, peste jumătate aveau căsuțele poștale afară. Mici, gri, ruginite sau împopoțonate ca o vilă pentru hârtii, Victor avea la final de zi senzația că a hrănit bucățică cu bucățică un monstru nesătul cu gură dreptunghiulară. În tot timpul ăsta, suna mereu la ultimul etaj pentru acces. Și mințea. Mințea de rupea, de frica acelui cetățean indignat, fie el și la ultimul etaj. Se putea să fie tânăr și să aibă vreme să ajungă jos la cutiile poștale înainte ca Victor să termine de distribuit facturile. Îl liniștea, însă, gândul că tinerii nu prea fac caz de cifrele de pe hârtii. Și că bătrânii nu au viteza aia decât la furie. Prima dată, băiatul și-a primit „masa” de la un astfel de cetățean, când a făcut greșeala să nu mintă spunând „Poșta!” și a spus în interfon: De la electrica! Deschideți? ca pe o parolă pe care o dă Ali Baba peșterii. În loc să aducă aur, Victor depune facturile când primește acces. Și uneori, așa cum e cazul mesei servite la turul anterior – Să mâncați căcat cu prețurile voastre, hoților! – pleacă mai gol de facturi, dar plin de spume. Spumele nu țin de foame și adunarea de dimineață nu lasă timp de mic dejun – că după traseu Victor are și ore la facultate – așa că orice primea, „carne” sau dumnezei, trebuia să fie de ajuns să acopere chiorăiturile stomacului pe care nu se vedea palmă de grăsime.
#
romanul „Zgârcă” poate fi achiziționat de pe site-ul Editurii Datagroup