Poliţistul lui Dumnezeu

[fragment de roman]

de Daniel Sur

 

Mă numesc Gicu şi sunt poliţist. Mama crede că aşa mi-a fost scris în marea carte a vieţii, să fiu poliţist şi că, deşi totul pare împotriva mea, Dumnezeu are compasiune pentru mine şi mă va ajuta. Sunt poliţist la secţia 66 din Bucureşti, la ordine publică. Acum sunt în întârziere la o întâlnire conspirativă. Eram decis să nu mă las impresionat de ceea ce urma să văd.

De la Universitate o iau pe jos. Ajung târziu la întâlnire. Discuţiile introductive au durat mai mult decât ar fi fost necesar şi pentru o clipă m-am întrebat dacă nu era o înscenare ― însă am respins ideea. În jurul meu chipurile chinuite, lucioase, încinse de băutură, străluceau de parc-ar fi fost turnate în argint. Muşchii obrajilor li se încordau deasupra pomeţilor neraşi, trădând resemnare. Fumau cu lăcomie, pufăind voluptuos fumul albastru pe gură şi pe nări. Erau clienţii fideli ai barului Turist din Piaţa Romană.

Necunoscutul din faţa mea se înclina mult pe spate şi râdea cât îl ţinea gura. De astă dată era vorba de-o glumă bună, pe care o savură un minut întreg. În cele din urmă, suspinând încă de plăcere, scoase încet din buzunarul de la piept o fotografie, de felul celor pe care le ratezi şi le arunci. Mi-o întinse, întrebându-mă:

„Recunoşti pe cineva?”

Era o fotografie destul de înceţoşată, developată grosolan şi care înfăţişa două persoane făcând sex. Una dintre ele era Căpitanul. Cealaltă… Eram uluit. Am întors fotografia ca să nu mă mai uit la ea. Necunoscutul încuviinţă din cap cu un aer de importanţă. Această imagine nouă, neaşteptată a Căpitanului mă izbi în ceafă, ca o piatră.

El părea încântat că reuşise să mă uluiască. Pe urmă a spus un lucru pe care nu l-am înţeles. I-am cerut să-mi repete cuvintele, spunându-i că nu am înţeles bine:

„Noi credem că fotografia trebuie să ajungă la tine.”

M-am holbat la el.

Şi, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze ceva, mă  privi drept în ochi cu o satisfacţie răutăcioasă. Poate că ar fi catadicsit să-mi dea o explicaţie, dacă în clipa aceea aş fi reuşit să articulez o întrebare.

„Cam asta-i tot, spuse”, cerându-i chelneriţei nota de plată. „Poţi să faci ce vrei cu ea. Noi nu mai avem nici o pretenţie asupra ei!”

„Ce naiba…”, am început, dar necunoscutul îşi duse degetul la buze.

O tăcere adâncă îmi învăluia mintea, în timp el ce achita consumaţia.

„Şi acum, la revedere”, spuse necunoscutul. „E destul  de târziu. Cu siguranţă ne vom reîntâlni în curând.”

I-am strâns mâna şi am rămas un moment locului, privind în urma lui. Eram surprins şi nehotărât. Mintea mea se încurcase într-atât, încât stăteam şi mă uitam fix la copilul care cânta la acordeon şi care cerşea pe la mese.

„Dă’ şi mie nişte bani”, mă abordă cerşetorul fericit că atrăsese cuiva atenţia.

„Pleacă de aici!” îl reped eu. Simţeam nevoia să mă eliberez de gaze. Doream cu înfrigurare să plec de acolo cât mai repede, însă m-am pomenit asaltat de cerşetor.

„Dă’ şi mie nişte bani”, insistă el. „Hai, dă’ şi mie nişte bani, că sunt orfan. Să mănânc şi eu, că nu am mai mâncat de două zile. Dă’ şi mie nişte bani!”

Îi dau rapid o bancnotă de zece mii numai ca să pot să scap cât mai repede de el.

“Bogdaproste!” spune cerşetorul. „Ce să cânt de banii ăştia?

„Hai, pleacă!, i-am spus. „Ţi-ai primit banii? Ce mai vrei?”

„Io nu sunt din ăia care cerşesc pe degeaba”, spuse el încruntat. „Dacă nu cânt, nu iau banii.”

Şi, spre surpriza mea, aruncă banii pe masă.

„Mă enervezi”, îi spun. „Ia banii şi cară-te! Până nu te iau la bătaie…”

„Nu!”

„Ia banii! Că o încurci.”

„Nu! Decât dacă cânt.”

„Cred c-ar trebui să plec” am spus pe o voce joasă. Am luat fotografia de pe masă şi-am pus-o în buzunarul de la piept.

„Hai, ia banii că te bag la beci.”

Copilul îmi răspunde: “Eşti poliţist? Atunci nu vreau nici un ban. Nu iau bani de la oameni care e mai jegoşi ca mine!”

Cerşetorul s-a întors pe călcâie şi-a plecat.

 

 

După ce-am ieşit din bar m-am simţit mişcat la gândul că toată această întâlnire a fost organizată în cinstea mea. Dar am fost mai puţin impresionat când am descoperit că, de fapt, nu găsesc nici un motiv pentru care trebuia să ajungă fotografia la mine. Mi-am aprins o ţigară cu filtru şi-am tras fumul în piept cu pufăieli scurte, hotărâte, continuându-mi gândurile, depănându-le în noapte, urmărindu-le în beznă.

Era târziu şi nu mai circula nici un troleu. Am urcat într-un taxi, tremurând şi frecându-mi mâinile de frig, în timp ce bulevardele înzăpezite se depănau de-o parte şi de alta a ferestrelor.

 

 

Abia acasă am descoperit, în sfârşit, ce conţinea fotografia. Mi-a îngheţat sângele în vine când am privit-o mai atent.

Mă holbam, paralizat, la ea. Ce să fac? Ce puteam să fac? El, cu siguranţă, va afla chiar astăzi şi va fi aici, sus, în douăzeci de minute. Şi chiar dacă aş fugi, unde aş putea să mă ascund?

El îşi va folosi toată influenţa şi, în câteva ore, o armată de oameni vor scotoci tot oraşul în căutarea mea!

Dar trebuie să fac ceva! Primul impuls a fost să o distrug, dar chipul din instantaneu m-a oprit.

Era ea. Chiar ea. M-am uitat la trăsăturile ei cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Mi se părea imposibil.

O văd pe mama cum stă liniştită la lumina veiozei, compunând horoscoape. Inocentă. Fără nici o vină. Aproape oarbă. „Influenţa crescândă a lui Jupiter aflat în tranzit în Casa II vă predispune la încurcături profesionale şi sentimentale neaşteptate.”

Nu! Nu cred în chestii din astea. E o glumă. Nu are cum să fie adevărat. Un trucaj.

Am tresărit. Ascensorul s-a pus în mişcare.

A aflat şi acum vine după mine.

Am fost pe punctul de a o tăia din garsonieră, când din fotografie îmi zâmbi… ea. Părea că se pregăteşte chiar să-mi spună ceva. Am închis ochii, sperând să scap de halucinaţii şi să mă liniştesc.

Iar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult. Eram pregătit să-i spun toată tărăşenia dintr-o suflare.

Numai că singura voce care a tăiat întunericul era mieunatul îndepărtat al unei sirene de poliţie.

 

 

Stăteam încă în pat, complet treaz. Dormisem prost. Mă trezisem toată noaptea, chinuit de coşmaruri. Cum adormeam, cum eram urmărit, hăituit, torturat de persoane pe care nici nu le cunoşteam. Alergam printr-un imens labirint care se închidea în spatele meu. În faţă, se deschideau mereu coridoare nesfârşite, care nu duceau nicăieri. Mă mişcam în cerc. Eram un şoarece prins într-o capcană din care nu exista scăpare.

După ce eram prins, eram ciopârţit. Mi se scoteau ochii, îmi tăiau mâinile şi picioarele sau eram golit de organele interne. Dacă încercam să ţip, îmi tăiau şi corzile vocale. Sau limba, dacă încercam să-i implor să mă cruţe. Mă trezeam violent de fiecare dată, asudat şi tremurând. Visul se repeta de câte ori readormeam şi era de fiecare dată mai înspăimântător. Ochii, nasul, urechile deveneau ţinte ale însetaţilor mei torţionari.

Ultima dată, m-am deşteptat într-o mică băltoacă de sânge. M-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam exact ca un animal înjunghiat. Cu greu mi-am oprit hemoragia. După o jumătate de oră, chiuveta şi prosoapele erau pline de sânge.

Când am revenit din baie, soarele răsărise deja prin fereastra deschisă. Atunci m-am decis să rămân treaz. M-am întins după cartea „Cum poţi să devii un bărbat de succes” şi am început să citesc. Aşa, poate, scăpam de senzaţia că sunt înconjurat din toate părţile de un soi de teroare neclintită şi mută.

Pe măsură ce-mi dădeam seama că aveam o şansă să scap, teama de răzbunarea lui creştea şi mai tare.

Scrâşnitul nervos al unor cauciucuri de automobil mi-a înţepat inima ca un ac. Oare într-adevăr aflase? Şi de ce aşa târziu?

Cobor din pat şi mă duc la fereastră. Ajunsesem la timp pentru a vedea o bătaie între doi şoferi. Un bărbat înalt şi uscăţiv îi căra pumni altuia mai mic şi mai gras, pentru că nu i-a acordat prioritate. Alonja superioară şi furia agresorului, l-au obligat pe bărbatul mai scund să se ascundă în maşină. O Dacie albă şi veche, modelul 1300.

După două şuturi în portieră, lunganul renunţă să mai încerce să-l scoată pe laş din maşină, urcă la volanul unui Renault şi demarează nervos.

M-am uitat la ceas şi am văzut că era ora şase.

Şase fix, ora magică, mi-am spus. Ora mea preferată, când întreg cartierul se transformă, pregătindu-se pentru o nouă zi. Nu peste mult timp, fetele de la Postăvărie se vor năpusti în valuri spre poarta întreprinderii, chinezul de deasupra mea îşi va târî picioarele până la baie, se vor auzi vocile vecinilor de la etajul şase, nemulţumiţi că iar au fost deranjaţi toată noaptea de vreun chef din bloc cu muzica dată prea tare. Poate şi astăzi voi întârzia, doar pentru a mă pierde sau pentru a zăbovi pe stradă, cu mania mea de a intra în fiecare magazin, de-a schimba două vorbe cu nea Nelu de la Piese Auto, de a-i face obişnuitele complimente doamnei Adina de la Materiale de Construcţii sau de a comenta ultimele ştiri din politică cu nea Gelu de la Vinărie.

M-am uitat din nou la ceas. Încă o jumătate de oră şi voi fi obligat să mă mişc din pat.

Dacă nu ar fi 25 martie, aş putea să sun şi să anunţ că sunt bolnav. De Ziua Poliţiei era imposibil să lipseşti.

M-am îmbrăcat în grabă. Îmi veni o idee.

O urzeală lentă de vise, o osteneală molatică, un vag freamăt de viaţă în depărtare şi fuga gândurilor prin subsolul dorinţei. Asta-i definiţia unui poliţist care ascunde o fotografie.

 

 

Când ajung la secţie, concursul de flotări era în toi. Tradiţionalul concurs de ziua Poliţiei. Concurau Pândaru şi Cocoş. Căpitanul, cu mâinile în şolduri, se postase între cei doi şi-i privea de sus. Părea indiferent la tot ce se petrecea în jurul său, cu toate că îndemnurile de luptă şi fluierăturile răsunau puternic.

„Mă băieţi, voi mă luaţi de fraier? Revin şi arăt, eu unu’ cred că voi v-aţi înţeles cine o să câştige.”

„Nu, spuse de jos Cocoş. „Adică ba da. Dar nu ca să cădeţi de fazan, domnu’ Căpitan. L-am mituit ca să câştig şi eu. Măcar o dată.”

„Nu, băieţi! Nu-mi plac aranjamentele astea. O luăm de la început.”

„S-o luăm de la început?” întrebă Pândaru pe un ton plin de neîncredere. „Dar nu mai putem domnu’ Căpitan!”

„Refuzi să execuţi un ordin, ha? Nu ştii ce sărbătorim noi azi? Drepţi! Aşa! Să vă intre bine în cap, vreau o competiţie corectă. Dacă nu aţi vrut de la început … Revin şi arăt… Unde rămăsesem? Aa, da. Culcat! Şi începeţi la comanda mea, s-a înţeles?”

„Am înţeles, să trăiţi”, au răspuns cei doi! „Începem la comanda dumneavoastră!”

„Încep numărătoarea… acum!”

La cea de‑a cincea flotare, Căpitanul îşi plimbă privirea în jur, mă zări şi-mi făcu semn să mă apropii. Instantaneu, am început să fluier şi să-i încurajez pe cei doi competitori.

Căpitanul m-a îmbrăţişat şi a continuat să numere rar, pe un ton sever.

La zece, ambii concurenţi s-au prăbuşit cu faţa la pământ, extenuaţi.

„Nu pot să cred!” exclamă dezamăgit Căpitanul. „Ca să vezi, şi acum s-au înţeles. O fi vreo poantă, dar pe care nu o gust. M-am plictisit. Revin şi arăt, mi-aţi stricat tot cheful. Nu mai vreau nici un concurs.”

Pe neaşteptate, noi toţi, asistenţa,  am izbucnit într‑un ropot de aplauze. Căpitanul rămase locului, aşteptând să se facă linişte.

„Băieţi, …vă iert!” anunţă el teatral, cu un zâmbet larg ce‑i dezveli şiragul de dinţi albi din faţă şi câteva măsele din aur.

O nouă repriză de aplauze excitate.

Căpitanul făcu un semn spre Pândaru’ şi Cocoş.

„Ridicaţi-vă. Deşi m-aţi dezamăgit, v-am iertat şi pe voi.”

Urmă un nou val de aplauze isterice, însoţite de fluierături şi vociferări.

„E‑n regulă, oameni buni, fie cum vreţi voi!” rosti Căpitanul, ridicând braţele în semn de capitulare. Picături de transpiraţie i-au apărut pe bărbie. „Consimt să vă fac pe plac!”

Un chiot de satisfacţie ne agită pe toţi, la auzul veştii că vom avea parte de un nou concurs.

Căpitanul părea mulţumit de reacţia noastră.

“Astăzi e o zi prea frumoasă să nu facem ceva ieşit din comun,” spuse el pe un ton ceremonios. „Am putea, de exemplu, să ridicăm de pe stradă toate curvele bune şi să ne închidem cu ele în arest. Să le spargem pe rând la buci sau să-i privim în ochi pe toţi necunoscuţii cu mutre dubioase şi să le recităm din codul penal, din care să le alegem infracţiunea pe care credem noi că o merită. Să-i judecăm pe loc şi să le facem vânt la mititica.”

Am încuviinţat din reflex. În acest moment însă, nu-mi prea păsa de aceste ieşiri entuziaste ale Căpitanului. Nimic din ce se întâmpla nu reprezenta ceva nou pentru mine, nici pentru colegii mei. Ceva însă era schimbat. Avea ochii deschişi larg, cum nu-i mai avusese până acum, de parcă ar fi avut viziuni. E un megaloman de prima mână, mi-am spus.

„Revin şi arăt, poliţiştii străzii, adică noi, ar trebui să îşi permită astfel de zile. Bă, eu zic să le luăm toţi banii cerşetorilor. Să dăm telefoane grădiniţelor din sector şi să le anunţăm că au câte o bombă printre jucării. Să facem ceva nebunesc. Sau, dacă nu vreţi, stăm aici toată ziua, să ne putem bucura de ea aşa cum trebuie. Revin şi arăt, bă, astăzi este ziua poliţiei.”

A fost aplaudat încă o dată frenetic. Pocnetul şampaniilor a fost salutat cu urale. Cănile au fost umplute şi toată lumea a băut până la fund.

Nu‑i decât o mare lăudăroşenie, mi-am zis şi mă simt dintr-o dată deprimat, mai deprimat decât am fost de dimineaţă. Petrecerea asta nu-mi plăcea deloc şi nu-mi doream acum decât să ies dracului de-aici, să-mi umplu plămânii cu aer rece de martie şi să mă întorc acasă.

„Deci, ce vreţi?” a întrebat Căpitanul

„Concurs!” Majoritatea dorea distracţie.

„Atunci s-a hotărât. Ne împărţim în echipe de doi oameni şi o tăiem în oraş. Până la sfârşitul programului, trebuie să găsim cea mai trăsnită întâmplare. Dar să fie reală, nu baliverne.”

„Oh! Şi cine hotărăşte câştigătorul?” întrebă Cocoş cu teamă.

„Eu. Câştigă cea mai  tare poveste. S-a înţeles?”

„Da’ jucaţi şi dumneavoastră?”

„Nu joci, nu arbitrezi. Deci, nici nu câştigi!”

Căpitanul scoate o scobitoare din buzunar şi o potriveşte între buze, ceea ce însemna că nu mai acceptă nici un comentariu.

 

 

Căpitanul m-a ales pe mine în echipa lui. Poate că era o idee bună. Habar n-aveam. Îmi fac curaj, presupunând că acest lucru avea să se întâmple oricum. Nu aveam nici o îndoială. Şi nici nu mai aveam cum să dau înapoi. Căpitanul îşi dorea atât de mult să câştige, încât aproape deja simţea gustul victoriei. Şi l-ar fi înfuriat dacă cineva i-ar nesocoti aranjamentele.

Am urcat în maşina lui supraîncălzită, ce duhnea a ţigări stinse cu o săptămână în urmă. Nu mai era oră de vârf, dar, ca întotdeauna, traficul era intens pe bulevard. Căpitanul înainta cu uşurinţa pe care i-o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar lucrase în Pantelimon o viaţă întreagă.

Am coborât geamul lateral.

„Ce naiba faci? Vrei să fac dracu’ vreo pneumonie? se răsti el, peste umăr.

Am ridicat geamul în tăcere

„Dar ce ai? Vrei să treci tu la volan?” m-a întrebat surprins Căpitanul

„Nu, nu, mă simt bine.”

„Se vede. De fapt, arăţi ca dracu’.”

„Am avut o noapte îngrozitoare.”

Căpitanul scutură din cap.

„Nişte coşmaruri care m-au ţinut treaz”, am adăugat eu repede.

„În legătură cu ce?”

„Cu nimic. Nu are legătură cu nimic.”

„Ceva probleme? Dacă nu ţii la băutură, nu mai bea.”

„Oh, nu chiar, de fapt…ăăă.. nimic important.”

„Şi zi aşa, Bobocule, lucrăm din nou împreună, ei?” mă întrebă el, enervându-mă prin folosirea acelei porecle idioate. Dar n-am arătat-o, am dat doar din cap, chiar dacă l-am surprins strâmbându-se amuzat.

Am înţeles foarte bine la ce făcea aluzie. Instantaneu, m-au trecut toate năduşelile şi am fost aruncat înapoi în timp, la începutul carierei mele de poliţist, la prima misiune primită, doar după câteva zile de la sosirea mea în secţie, când am primit „botezul”.

„Unde mergem?” am schimbat eu subiectul.

„Pe strada Potârnichii, într-o misiune de filaj. Ştiu eu un nebun care o să ne livreze povestea câştigătoare. Hehehe.”

M-a ţintuit insistent cu privirea.

„Este adevărat că… că… De ce naiba ţi se spune «Boboc»?”

Nu cred că asta era întrebarea pe care intenţionase să mi-o pună, dar m-am prefăcut că-l iau în serios.

„Mi se trage din prima săptămână la secţie. Prima dată când am ieşit în misiune, am dat peste ceva necazuri”, i-am spus râzând.

Îmi aruncă o privire tâmpă. Se vedea că nu-şi mai aduce aminte.

Nici nu avea cum să ştie ce impresie puternică mi-a lăsat la prima noastră întâlnire. După atitudinea lui impunătoare, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că e şeful secţiei. Căpitanul. Nimeni nu-i spunea pe nume, nici măcar când nu era de faţă. Ştia să impună respect şi admiraţie ca un adevărat lider. Se vedea asta după cât de corect era îmbrăcat şi mai ales în aerul degajat pe care îl răspândea în jurul său.

Când m-a chemat prima dată la el, m-au trecut toate apele. Mă bâlbâiam şi nu reuşeam să dau răspunsuri la întrebările cele mai banale.

„Mă bucur că ai ajuns la noi la secţie,” mi-a spus atunci. „Te-am chemat pentru prima ta misiune. Mâine vei patrula în plasa 1. Ce înseamnă plasa 1 îţi vor spune colegii de birou. Dacă îţi îndeplineşti sarcina, vei găsi o poartă cu ceva scris pe ea. Când o vei găsi, vino şi raportează-mi şi vei primi o nouă misiune. Eşti liber!”

Teoretic, atâta vreme cât îmi făceam treaba, nu exista nici un pericol să nu reuşesc. Nu aveam nici cea mai mică bănuială legată de ceea ce mi se pregăteşte.

Ziua următoare am patrulat în plasa 1, respectând cu stricteţe traseul: strada Aurului, strada Florea Lazăr, strada Azotului, strada Răduţa Gheorghe şi înapoi pe strada Zambila Ioniţa. Străzile erau într-o stare aşa de deplorabilă, cu atâtea crăpături, gropi, ciupituri ca de vărsat şi şanţuri, încât îţi lăsa impresia de zonă părăsită.

Surpriză însă: nu am găsit nici o poartă cu ceva scris pe ea. Nici atunci, nici în următoarea săptămână. Chiar şi frigul mi se părea un fleac în comparaţie cu perspectiva eşecului. Ca să faci faţă frigului, n-ai nevoie decât să ai o haină groasă, să te agiţi, ca să-ţi menţii sângele în mişcare. Dar dezamăgirea pe care îmi închipuiam că o provoc Căpitanului mă împingea în braţele disperării. Am ajuns chiar să le visez noaptea. Ştiam toate modelele, culorile, numerele porţilor din plasa 1 şi locaţia lor exactă, dar nu am găsit nimic scris pe ele şi nici pe ziduri.

Când îmi luasem gândul să mai găsesc ceva şi mă împăcasem cu gândul că voi ajunge bătaia de joc a secţiei, pe grilajul unei porţi verzi, pe lângă care trecusem de mii de ori, am văzut o tăbliţă de aluminiu cu două cuvinte. Nu am mai stat să mă întreb cum de nu o văzusem până atunci şi am alergat într-un suflet la secţie. Am cerut să intru la Căpitan.

“Domnule Căpitan, permiteţi să raportez!”

„Cam târziu! Dar zi.”

„Am găsit poarta! Mă scuzaţi, poate că am înţeles mai greu ce mi-aţi cerut. Am trecut de nenumărate ori pe acolo şi nu am văzut plăcuţa, Nu-mi explic de ce. «Nu intraţi. Câine rău», era scris cu vopsea neagră.”

“Unde?” m-a întrebat Căpitanul.

“Pe o poartă, de culoare verde, la numărul 42 pe strada Zambila Ioniţa-continuare” i-am răspuns.

“Bine, revin şi arăt, ţi-ai îndeplinit misiunea. Bobocule, noua ta misiune este să intri pe poarta respectivă ca să verifici dacă e adevărat. Dacă câinele e rău. Poate nu au nici câine. Asta-i misiunea. Eşti liber.”

M-am întors pe strada Zambila Ioniţa, încercând să nu mă gândesc la ridicolul acestei noi misiuni. Îşi bătea joc de mine? Dar ce câştigă din asta? De ce? Încerc să găsesc şi partea bună din această nouă sarcină. Partea bună? Nu vedeam niciuna, însă eram decis să-mi duc crucea până la capăt.

Am apăsat pe clanţă şi poarta s-a deschis cu uşurinţă. Nu mă simţeam prea în largul meu. Mai privesc o dată avertismentul. Uneori nu poţi să crezi ceea ce vezi, trebuie să crezi ceea ce simţi. Şi eu simţeam că pot să am încredere în Căpitan. Tot ce ştiam era că el, un tip atât de distins, nu putea să se ocupe cu glume atât de proaste. Eram de fapt un pic emoţionat, neştiind la ce să mă aştept. Mi-am făcut singur curaj şi am intrat în curte. Acolo mă aşteptau curioşi mai multe perechi de canini.

Nu ştiu cum am reuşit să scap, dar când mi-am revenit în fire, fugeam de mâncam pământul. În astfel de situaţii, odată ce ai început să alergi, e foarte greu să te opreşti. Şi nu m-am oprit până la secţie, unde mi-am dat seama că lumea mă aştepta. Câinii nu apucaseră decât să-mi sfârtece pantalonii între picioare. Atât. De muşcat, nu au mai apucat să mă muşte, dar mi-au distrus primii mei pantaloni de uniformă.

Am fost primit cu aplauze, bătăi colegiale pe umăr şi hohote de râs mai mult sau mai puţin forţate. Viezure a deschis un spumant şi-am băut cu toţii în cinstea mea. Chiar şi Căpitanul părea destul de bucuros că se află acolo, sărbătorind umilinţa mea.

Îi reamintesc pe scurt povestea botezului. Căpitanul îşi duce mâna la gură, năuc, de parcă i-ar veni greu să creadă că tocmai aşa au stat lucrurile. Am avut nevoie de câteva clipe ca să-mi dau seama că tocmai râdea pe înfundate.

„Cât de dezamăgit trebuie să fi fost”, spuse el, amuzat. „Tu te aşteptai la cine ştie ce misiune importantă. Da’ pe unde dracu umblă nebunul? De obicei când îmi vede maşina lasă tot şi vine în pas alergător să-mi mai spună ce i s-a întâmplat. Şi are nişte poveşti de ţi se face păru’ măciucă!”

Aşteptarea nu a fost atât de scurtă pe cât spera Căpitanul. Eram de mai bine de 2 ore în filaj şi obiectivul nu-şi făcuse încă apariţia.

„Ce dracu’ are de gând tâmpitul ăla acolo?”, se miră Căpitanul.

Pe blocul din faţa noastră, o mogâldeaţă de om începu să se plimbe agitat dintr-o latură-n cealaltă a clădirii. Mişcările mâinilor îi erau dezarticulate şi părea că vorbeşte singur.

„După semnalmente, aş putea spune că e omul nostru…”.

Nici nu apucă să termine fraza şi mogâldeaţa se aruncă în gol. Un trosnet înfundat şi ţipetele de pe stradă ne-au convins că urmăritul s-a sinucis.

„Cred că s-a speriat”, mi-a aruncat Căpitanul şi a ieşit val vârtej din maşină.

Un tânăr de 19 ani, mărunţel, brunet, cu părul scurt. Avea capul zdrobit şi abia dacă mai respira. În jurul lui se formase o baltă de sânge. Era palid şi avea o privire speriată. Cred că-l frământa ceva. În timp ce încercăm să-i acordăm primul ajutor, descoperim că de la gât până la pubis, tânărul îşi crestase cu o lamă de ras fraze întregi. Cu litere mari, de tipar, tânărul şi-a tăiat în piele expresii ca “violat de 5 ani”, “sunt un mort ambulant” şi “drogat”. Iar aproape pe tot trupul, se repeta un cuvânt: mama.

„Cred că prietenul meu făcuse o obsesie pentru propria mamă”, mi-a spus Căpitanul, în timp ce îşi continua nervos investigaţia.

Dar nu era singura obsesie. Pe piept, pe o parte a abdomenului şi imediat deasupra organului sexual şi-a crestat numele Andreei Marin de mai multe ori.

La vederea numelui, Căpitanul a devenit şi mai nervos.

“Băi, Gicule, să ştii că dacă ar fi după mine v-aş introduce o nouă sarcină în fişa postului. Descurajarea idolatriei, mă. Două bastoane în cap şi să vezi atunci că nu le mai arde de idoli. Sau prejudecăţi.”

Se simţea după vocea lui că era furios şi că o putea lua razna cu uşurinţă. Eu însă eram nefiresc de calm şi mă gândeam cât de mult timp şi-a petrecut să-şi cresteze corpul, cât sânge a curs, infectându-şi pielea, pentru ca în cele din urmă, totul să fie în zadar.

„E o ticăloşie, bă! Accept că viaţa spirituală a neamului e dependentă de emisiunile de la televizor. Că apar mereu figuri noi şi provocatoare. Dar nici chiar aşa! Ideile noi pot fi îmbrăcate tot atât de bine şi în uniformă. Şi atunci ar rămâne numai ceea ce e esenţial. Ceea ce e bun punem de-o parte, ceea ce e inutil trebuie arestat. Dar, bă, ce te uiţi aşa? Noi ar trebui să fim judecătorii tuturor fanteziilor. Pentru că nouă nu ne moare nici un suspect în închisoare, iese cel mult şifonat puţin. Noi, poliţiştii ştim să respectăm viaţa fiecăruia aşa cum merită. Nu vindem iluzii că nu asta e menirea noastră. Noi doar aducem omul cu picioarele pe pământ. Revin şi arăt, cine nu face ca noi este un infractor. Un criminal.”

După o oră, tânărul a murit în sala de operaţii a spitalului Sf Pantelimon. Tânărul era un client vechi al spitalului. Unul din medici, nu i-am reţinut numele, ne-a spus că tânărul suferea de schizofrenie, iar schizofrenicii au dispoziţii suicidale. Era doar o chestiune de timp.

De la spital, ne-am întors la secţie. Căpitanul părea sincer marcat de gestul prietenului lui. A anulat concursul şi s-a retras în biroul lui. În prag, ne-a anunţat: „o să-l sun pe un prieten de-al meu de la inspectorat, să vad dacă nu o putem aresta pe curva aia de Andreea Marin. Pentru instigare la sinucidere.”

 

 

Mă scufundam. Dacă am fi ajuns la spital cu doar zece minute mai devreme, cred că băiatul nu ar fi murit. În cameră, televizorul funcţionă pentru o vreme şi apoi l-am oprit. Am luat pilulele şi le-am înghiţit cu apă.

Totuşi, să plăteşti un preţ atât de mare pentru o glumă…

M-am ridicat într-un cot. Caut, pipăind, lampa şi, când în cele din urmă o găsesc, o aprind. Mi-am examinat cu atenţie braţele, picioarele, penisul şi fiecare petec de piele la care aveam acces. Nu am găsit nici expresii scrijelite, nici Andreea Marin, nici vânătăi suprapuse sau găuri în piele pline cu sânge închegat.

M-am lăsat la loc pe spate, privind tavanul, ascultând ceasul. Mă aflam în apartamentul părinţilor, în toiul verii, eram împreună cu femeia căreia îi ziceam mamă, o femeie care mă hrănise toată viaţa, o femeie care, pare-se, avea ceva de împărţit cu Dumnezeu, o femeie care nu a anunţat pe nimeni că se pregătea să moară.

Aceste fapte erau importante, dar am realizat că altceva era şi mai mai important: ea nu era vie. Mintea mea recunoscuse deja că a aţipit. Degeaba mă aşteptam ca ceasul deşteptător să sune, noaptea avea să fie suficient de lungă. Nu va porni să sune pentru încă mult timp, dar venise momentul să încep să-mi aştept timpul.

Era moartă, dar eu aveam nevoie de ea.

Oh, acum sunt în propria mea casă, m-am gândit. Şi am privit în gol.

Tavanul începea să adune broboane de sudoare.

 

 

În ziua aia mă gândeam la păsări. Îşi petrec cea mai mare parte a vieţii în aer. Îmi imaginam că uneori erau invidioase pe viaţa tumultuoasă de pe pământ. “Ce mult mi-ar fi plăcut să trăiesc ca păsările. Când dă frigul, să dau tare din aripi şi hoinăresc în sud”, recunosc eu cu voce tare. Mama s-a făcut că nu mă aude şi mi-a cerut să o ajut să pregătească gogoşi pentru muncitori. Pe faţa ei a apărut o umbră pe care n-am putut-o descifra. Nu a durat decât o clipă, după care ea s-a înseninat şi a continuat să taie aluatul cu paharul.

M-a mirat cererea ei – pentru că niciodată nu o ajut la aşa ceva. Înţeleg că îşi construieşte propriul mormânt, un loc confortabil pentru când nu o să mai fie. Un mormânt de beton.

De două ori pe săptămână, mă târa cu ea la cimitir să verificăm lucrările, iar pentru mine era un mare supliciu.

Faţa ei avea acea expresie de încăpăţânare care mă avertiza că e în stare să mi se plângă ore întregi, aşa cum făcea de fiecare dată când simţea nevoia să se alinte.

„Viaţa e complicată”, a spus ea brusc, fără nici o legătură. „Când eram mică, m-am rugat lui Dumnezeu şi i-am cerut un soţ bogat şi frumos şi eram convinsă că o să primesc, pentru că eram sigură că Isus mă iubeşte.” Ochii ei s-au umplut de lacrimi, pe care le-a şters cu dosul palmei. „Nu vroiam decât să fiu fericită! Şi el ce mi-a dat? Un bărbat frumos, ce-i drept, dar vicios. Alcoolic, curvar şi risipitor. Ne-a tocat toţi banii la jocuri de noroc.” Apoi şi-a suflat nasul într-un prosop de hârtie. „Asta a vrut Dumnezeu? Asta meritam?”

Ne-am privit şi nu am scos nici o vorbă.

Ştiam că i se va frânge inima dacă murmuram măcar un sunet nepotrivit, iar dacă mi-ar fi trecut prin cap să râd de ea, cred că ar fi leşinat pe loc. Simţea fizic cum toată viaţa ei mizerabilă se îngustează, până a devenit un fir foarte subţire, ca de vioară.

Într-un târziu, neajutorată, şopti: „Îţi place crucea?

„E foarte frumoasă”, i-am răspuns. Şi chiar era.

Disperată că nu reuşeşte să-şi stăpânească tremurul mâinilor, se închide în baie, lăsându-mă pe mine să termin de făcut gogoşile. Şi acolo şi-a aşteptat sfârşitul. După câteva zile, mi-am închipuit eu, s-a transformat într-o pasăre. Acum zboară la cer şi mă invidiază pentru că am rămas pe pământ, unde viaţa e atât de tumultuoasă.

Sunt curios dacă Dumnezeu i-a răspuns la întrebări.

 

 

Mama n-a vrut să moară. A vrut poate numai să scape de acest loc idiot. Singurul lucru care-i mai făcea plăcere în ultimul timp era să-mi citească horoscopul. Şi să-şi amenajeze un loc de veci cât mai frumos.

Mormântul ei. Dar ce semnifica asta?

A angajat meseriaşi să-i toarne un mormânt din beton şi şi-a comandat o cruce albă. Din marmură.

Până a găsit pe cineva să i-o monteze, o ţinea ascunsă în debara.

Numele ei era primul gravat şi avea litere mai mari decât cele ale bărbatului ei.

Mama era aproape oarbă, nu auzea cu o ureche şi nu uita niciodată să mă enerveze cu grija ei exagerată faţă de mine. Dar era încă în viaţă.

Nici măcar atunci când doctorul i-a prescris un regim sever, într-un moment în care starea ei de sănătate se degradase periculos de mult, ea nu accepta să-şi schimbe regimul alimentar, de dragul meu. Copilul ei nu putea să trăiască doar cu legume fierte şi carne de pui.

Din când în când, jucam whist în doi şi beam cafea în cantităţi imense. Avertismentele medicului nu păreau să aibă nici un efect asupra ei. Singura schimbare consta în insistenţa ei pentru respectarea termenelor de finalizare a mormântului.

„Dar dacă ăia nu se ţin de cuvânt… Ai putea să treci mâine pe acolo să-i verifici dacă se ţin de treabă. Şi să nu fure din materiale…”

Cuvintele ei răsunară altfel acum.

Mama n-a vrut să moară. Nu-i plăcea să urmărească decât cursul valutar şi să se asigure că am cămăşi curate şi bine călcate.

Era oare posibil ca ea să fi ştiut? Şi mie să-mi fi ascuns?

Am simţit un fior de gheaţă. Nu era posibil, nu poate fi adevărat.

Putea să-mi facă ea una ca asta? Crucea de marmură.

Tristeţea care m-a invadat după această asociere de idei mi-a deconectat corpul de la creier. Reuşeam să respir destul de greu..

Aşezat pe canapea, stau cu ochii închişi, apoi îi deschid la loc. Inspir şi expir încet, încerc să mă gândesc la ceva, apoi constat că nu mă mai gândesc la nimic. Dar nu simt nici o diferenţă. Nu mai pot să disting clar între lucruri.

 

 

Am sărit din pat când am auzit o bătaie uşoară în uşă şi o voce cunoscută.

„Gicule! Sunt eu, Lidia. Eşti acasă?”

Mă străduiesc să reacţionez rapid. Ce trebuia să fac? Să-i deschid? Cu ce m-ar putea ea ajuta? Să-i spun ei despre îndoielile care hălăduiau prin mine? Dar de unde să ştie ea la ce se gândise mama?

Trebuie să par sigur pe mine, cel mai calm om de pe pământ! Ea nu trebuia să afle cât de întors pe dos eram… şi de ce.

Am întredeschis uşa. Cu privirea îngrijorată, Lidia întinse mâna pentru a o deschide mai mult.

„Ţi s-a întâmplat ceva, Gicule?

Dând din cap în semn că nu, m-am dat un pas înapoi şi am lăsat-o să intre în apartament.

„Ei… nu mă simt prea bine”, i-am răspuns, bâlbâindu-mă sub privirea ei atentă.

„Nici nu ai cum să te simţi bine”, rosti ea cu tonul cel mai blând cu putinţă. „E normal să te simţi aşa, doar ţi-a murit mama, nu?”

Am încuviinţat cu o uşoară mişcare a capului, fără să spun nimic. Nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la Lidia. De ce trecuse ea pe aici? Era chiar îngrijorată pentru mine sau era vorba despre altceva?

„M-am gândit că ai vrea să vin să te iau la cimitir, să nu fii singur în momentele astea”, îşi motivă ea gestul. „Mai ai şi tu cu cine să schimbi o vorbă. Se aşeză pe pat şi bătu cu palma locul de lângă ea, invitându-mă să mă aşez.

„Cred că e groaznic să-ţi moară ambii părinţi.”

Am rămas în picioare.

„Nu e uşor”, i-am spus. „E destul de greu să mă obişnuiesc cu ideea că sunt singur pe lume. Şi că a murit aşa de brusc.”

Lidia încuviinţă compătimitoare.

„Cred că îţi dai seama că nu a fost alegerea ei, nu?” întrebă ea insinuant. „Nimeni nu poate să-şi aleagă momentul în care se moară.”

Am ezitat să-i răspund şi m-am mulţumit să ridic din umeri.

„E adevărat”, am aprobat. „În astfel de momente, îţi trec prin minte tot felul de idei.”

Cu colţul ochiului, pândeam reacţia Lidiei.

Era numai imaginaţia care-mi juca o festă sau, într-adevăr, ea ştia exact la ce m-am referit?

„Ai dreptate”, oftă ea. „Când îţi moare cineva drag, îţi trec prin minte tot felul ciudăţenii.”

„Ciudăţenii…”

„Dar tu nu ai voie să te laşi”, mi-o reteză Lidia. „A fost mama ta, ai iubit-o, însă trebuie să accepţi bărbăteşte că oamenii mai şi mor.”

Ea ezită o clipă, apoi mă privi intens în ochi.

„Ai anunţat la muncă?”

Nu am reacţionat în nici un fel.

„Şi nu vrei să-i anunţi?” se miră Lidia.

Am respirat adânc.

„I-am anunţat”, am murmurat. Mi-au promis că vor veni azi toţi la înmormântare.”

„Şi te supăra asta?”

Am negat.

„Din contră”, am rostit eu. „Îmi face plăcere că ai trecut şi tu pe-aici.”

Lidia întinse braţele înspre mine.

„Şi eu mă bucur că sunt aici”, declară ea. „Că te-am găsit acasă. Cred că ţi-ar prinde bine acum o îmbrăţişare.”

Îmi zâmbi binevoitor.

„Şi mie mi-ar prinde bine o îmbrăţişare”, continuă ea.

Minţea. Ceva din vocea sau din privirea ei mă făcea să cred că nu prea avea poftă să mă îmbrăţişeze. Şi dacă o făcea, o făcea din milă. Dorea numai ca eu să cred că ea voia asta cu adevărat. Nu-mi explicam de ce. De ce ţinea să joace rolul acesta?

Mi-au dat lacrimile la comandă şi m-am aruncat la gâtul ei. Braţele ei s-au închis teatral în jurul meu.

„O să fie bine”, mi-a şoptit ea. „Ai să vezi. Acum trebuie să te îmbraci, să nu întârziem la slujbă”

 

 

Pentru mine, doliul însemna să-mi petrec ziua închis în baie cu o pompă cu heliu, trăgând cu urechea la ceea ce se întâmpla dincolo şi ignorându-i pe cei care băteau în uşă sau mă chemau să particip la pomana mortului. Mama mă scutise data trecută să particip la masa dată după înmormântarea tatei. Dacă ar putea, mi-ar aranja să lipsesc şi acum.

După ce m-am întors de la cimitir, m-am închis în baie, nu înainte de a o ruga pe Lidia să se ocupe de invitaţi.

Din bucătărie se auzea cum cineva toca legume, iar în faţa uşii de la intrare, se auzeau voci. Vocile de la intrare s-au combinat cu vocile din sufragerie. O voce profundă şi întunecată întrebă: „Da’ băiatul unde e?”. Era fratele mamei. Un boşorog libidinos şi foarte curios.

“În baie”, i-a răspuns vocea de femeie atât de dragă mie.

„Da’ ce face acolo?” insistă vocea.

„Se reculege”.

Nu, nu e adevărat că mă reculegeam – umflam baloane. Aşa cum am procedat şi când l-am pierdut pe tata. Ca şi atunci, şi acum aveam numai baloane roşii. Le umflam, le legam şi le lăsam libere. Tavanul se umpluse cu baloane. Eu îmi închipuiam ca plutesc libere, mânate de vânt, exact ca nişte păsări. Dintotdeauna mi-au plăcut păsările. Hoinăream prin parcuri şi urmăream păsările. Aşteptam în balcon, în fiecare an, cu răbdare, perioada migraţiilor, când observam cum treceau păsările în stoluri pe deasupra mea, în acelaşi timp cu alte cârduri care se opreau câteva zile să se odihnească pe antenele blocurilor, ca să se întremeze puii tineri, după care se ridicau şi îşi continuau drumul. Cu ani în urmă, maică‑mea îmi dăruise de ziua mea un aparat foto rusesc, pe care am început să-l folosesc pozând păsări. Aparatul mi-a fost furat înainte de a apuca să developez măcar o fotografie.

La un moment dat, am crezut că mă voi transforma şi eu în pasăre şi voi pluti printre blocuri fără ca nimeni să mă observe. Stăteam ore întregi pe balcon cu braţele desfăcute, sperând să-mi crească pene în loc de degete, nerăbdător să mă lansez în primul meu zbor. Am sperat degeaba, nu mi-au crescut aripi. Iar în timp ce eu treceam prin toate chinurile astea, cu mâinile ţepene, degetele umflate, umerii durându-mă, mucii curgându-mi din nas, de cele mai multe ori, mama stătea în picioare lângă fereastra sufrageriei, uitându-se cu milă la mine.

„Dar ce face el acolo?” Vocea boşorogului avea accente de exasperare. „De ce nu vine să stea cu noi la masă? Aşa a făcut şi când a murit taică-su’, dar atunci era copil, mai treacă-meargă. Acum e bărbat în toată firea, nu se face să ne lase singuri. Denotă lipsă de respect pentru noi toţi.”

„Are să iasă imediat!” l-a liniştit Lidia. „Trece totuşi printr-un moment greu. Trebuie să avem puţină înţelegere pentru el.”

Dintr-o dată, m-am simţit rău, aproape că-mi venea să plâng de rău ce mă simţeam. Mi-am frecat buzele cu palma. Era umed în baie, însă nu doar umezeala îmi provocase transpiraţia lipicioasă şi greţoasă care-mi acoperea fruntea, burta şi picioarele. Amintirile făcuseră asta. Au adus înapoi ruşinea şi repulsia, sentimentul că sunt un nenorocit, că nu valorez nici cât o ceapă degerată, iar sentimentul acesta mă făcea întotdeauna să-mi doresc cu disperare să bat pe cineva şi această dorinţă aducea cu ea o disperare şi mai neagră.

Mi-am scos din buzunarul de la spate o batistă mare albă, mi-am suflat nasul cu zgomot zdravăn şi am îndesat-o înapoi. Era modul meu de a încerca să-mi proiectez mintea în altă parte. La părinţii mei morţi, de exemplu. Erau pe aici pe undeva… de fapt, poate chiar în spatele oglinzi. Captivi într-un fel de sală de aşteptare a morţilor. Aşezaţi. Unul lângă celălalt. Tăcuţi. Se uitau la mine. Sunt îngrijoraţi. Din cauza mea. Nu au de ce să-şi facă griji. Voi vinde apartamentul, iar din banii obţinuţi îmi voi cumpăra o garsonieră aproape de secţie, iar diferenţa o voi depune la bancă. Băncile au dobânzi bune la depozite.

 

 

Am stat în cimitir cu Lidia de o parte şi Căpitanul de cealaltă. Toată slujba nu m-am putut dezlipi de sicriul de la marginea gropii proaspăt săpate. Eram hotărât să nu cedez în faţa impulsului de a izbucni în plâns. Misiunea mea aici era nu numai aceea de a-mi plânge mama dusă dintre cei vii, dar şi aceea de a mă comporta cât mai demn. De dragul demnităţii, n-aveam voie să cedez în faţa sentimentului de pierdere irecuperabilă care mă copleşise cu o noapte înainte.

Azi nu trebuia să existe lacrimi. Îmi voi lua rămas bun de la ea şi voi începe, după aceea, procesul de reconstrucţie a noii mele vieţi, care-o va include, de acum încolo, şi pe Lidia.

Mă gândeam că nu era o treabă foarte complicată. Lidia începuse deja să mă privească ca pe un frate. În ultimii cinci ani, nu m-am simţit atât de apropiat de nici o femeie.

 

 

În seara aceea, m-am culcat devreme, epuizat de pe urma înmormântării şi a pomenii care urmase. În noaptea care a urmat, m-am trezit brusc cu senzaţia că ceva era în neregulă. Că era ceva care nu avea nici o legătură cu evenimentele care mă secătuiseră de energie în acea zi. Trebuia să ştiu.

Ceva legat de Căpitan.

Să rămân nemişcat în pat câteva clipe şi să îmi încordez auzul. Poate descopăr…

Însă chiar în noaptea aia, am dormit ca un bolovan.

 

 

Până la urmă, visul meu nu avusese nici o şansă să se materializeze. Şi tocmai această înmormântare avea să-mi năruiască toate planurile. Lidia se pregătea pentru o cu totul altă aventură.

 

 

După câteva săptămâni de alergătură şi după ce am semnat o duzină de acte, am reuşit să mă mut în noua mea casă, o garsonieră confort I, în blocul cu 14 etaje de lângă Parcul Morarilor. Vecina de palier m-a pândit la vizor ca să mă felicite pentru alegerea făcută. „Vecine, ai făcut o alegere bună. Blocul ăsta e un bloc sfânt. Vorbesc serios! Pe vremuri, chiar pe locul acesta se înălţa o biserică cu o clopotniţă deosebită. Puteai s-o auzi de la zeci de kilometri. Când năvăleau barbarii, preotul trăgea clopotele şi oamenii se ascundeau în mlaştină. Că parcul asta al morarilor, până hăt departe, până la staţia de metrou Titan, era mlaştină. Mă rog, până la urmă barbarii au dărâmat biserica şi au scufundat clopotniţa. Se zice că blocul a fost construit chiar deasupra ei. Poate de aceea când bate vântul şi blocul se mişcă, ai impresia că cineva trage clopotul. Dar vă ţin de vorbă şi dumneavoastră poate mai aveţi lucruri de despachetat.” M-a mai felicitat o dată şi s-a făcut nevăzută. Nimic altceva.

M-am strecurat în garsonieră, oarecum ruşinat, nici nu ştiam de ce.

Când am început să-mi despachetez ultimele lucruri, mi-am dat seama că începeam o viaţă nouă, că viaţa mea va deveni cu totul aparte! Eram atât de bogat dintr-o dată, încât şi ultimele raze ale asfinţitului de soare nu în zadar mi-au strălucit cu atâta veselie pe faţă, stârnind în mintea mea înfierbântată un roi întreg de impresii. Abia dacă mai vedeam unde îmi aşezam lucrurile. Nimic nu mai putea să mă uimească.

Fantezia mi-era avidă, căutătoare şi în faţa ochilor se construia o lume nouă, cu o altă viaţă, încărcată de farmec, din toate părţile mă împresurau planuri din ce în ce mai strălucitoare. Un nou vis – o doză de otravă rafinată! Ce-mi pasă mie de viaţa reală, de viaţa cotidiană! Până acum nu am trăit decât într-o lenevie confortabilă, mult prea lentă, cuprins de inerţie. Am fost atât de nemulţumit de soarta mea, încât mi-era silă de viaţă. Totul în jurul meu era rece, mohorât şi atât de sumbru… „Sărmanul !” mă compătimeam în gând. Şi nici nu e de mirare că mă încercau asemenea gânduri. În faţa mea se desfăşura un tablou răpitor, plin de însufleţire, unde pe primul plan, primul personaj, eram chiar eu însumi.

Am renunţat la despachetat şi m-am apropiat de vechea maşină de scris, pe care tata o câştigase cândva la poker. Am introdus o coală albă de hârtie şi după un moment de gândire am început să scriu:

Toţi poliţiştii visează că nu vor mai avea de suferit din pricina unor lucruri lipsite de însemnătate.

Toţi poliţiştii visează să-şi bată, fără teamă, clienţii.

Toţi poliţiştii visează doar la misiuni îndeplinite.

Toţi poliţiştii visează la şpăgi.

Toţi poliţiştii visează să nu devină suspecţi.

Toţi poliţiştii visează să pună mâna pe un post care nu li se cuvine.

Toţi poliţiştii visează la trădări şi la câştig.

Toţi poliţiştii visează să devină puternici.

Toţi poliţiştii visează să trăiască mult.

Şi doar unul visează să devină scriitor.

Am scos foaia din maşină şi-a fixat-o pe peretele din bucătărie, deasupra mesei, care-mi servea şi ca birou, ca să o am în permanenţă în faţa ochilor.

 

 

E ciudat cum moartea îţi deschide atât de larg sertarul cu amintiri. Cu adevărat îngrozitor este că memoria dă tot atâta valoare trecutului cât are prezentul. Încât am ajuns s-o confund pe Lidia de atunci şi Lidia de acum. În amintire o văd întotdeauna la cimitir, uitându-se lung la mine, strângându-mi mâinile – apropiaţi şi, totuşi, atât de îndepărtaţi unul de altul. Acum a rămas doar depărtarea.

Oare îmi amintesc cu adevărat sau chiar văd rictusul cinic sau poate acuzator din colţul gurii sinucigaşului care l-a scos din minţi pe Căpitan?

 

 

Poate chiar a sosit momentul să scriu, mi-am zis. Mi-am făcut meticulos curăţenie în cameră, am oprit televizorul, m-am spălat pe dinţi şi m-am aşezat la masa din bucătărie, în faţa maşinii de scris. Între picioare ţineam o cutie cu biscuiţi. Mâncam biscuiţii unul câte unul, fără să le simt gustul, în aşteptarea inspiraţiei. Îi mâncam pur şi simplu pentru că mi-era foame. Simţeam că voi avea nevoie de forţă, curând voi avea nevoie de toată forţa mea.

Ronţăiam biscuiţii unul câte unul, refuzând să cedez tentaţiei de a întrerupe aşteptarea şi de a da iama în frigider, după mâncare. Chiar dacă stomacul meu nu părea mulţumit de hrana pe care i-o ofeream, tot nu aveam de gând să cedez. Ştiam că dacă mai aşteptam puţin, stomacul mi se va linişti. Nu avea nici un rost să mă gândesc la mâncare dacă tot îl voi umple cu biscuiţi. Trebuie să mă concentrez doar asupra scrisului.

Pentru că nu ştiam cu exactitate cât timp o să mai treacă până când îmi va veni inspiraţia, am început să răsfoiesc o revistă de cultură veche, pe care o foloseam ca suport pentru cratiţele prea fierbinţi. Cu toate că nu manifestam un interes deosebit pentru reviste, răsfoind-o, am dat peste un articol scris de un romancier la modă, pe care am avut prilejul să-l văd pe stradă. Deşi nu am schimbat amândoi decât o privire, faptul că l-am cunoscut pe autor pe stradă m-a făcut totuşi să cred că el făcea oarecum parte din lumea mea şi mă simţeam obligat să-l citesc. Am  început să citesc şi mi-am dat seama că aborda un subiect care mă chinuia şi pe mine de mult timp – cum să devii scriitor. De la hârtia pe care o aveam în faţă, nu mai reuşisem să compun nimic. Şi doar unul visează să devină scriitor. Da, în afară de cele 10 propoziţii, nu mai fusesem în stare să scriu nimic.

Încă de la primul rând al articolului, am remarcat ştiinţa scriitorului: „nimic în literatură nu e rodul întâmplării.” Cuvintele îmi sunau mereu şi mereu în minte, aşa cum sună o bucată de melodie care se repetă la nesfârşit din cauza discului defect. Era, oare, întâmplător că am descoperit acest text chiar în momentul în care am simţit că a venit timpul să scriu? Din păcate, nu ştiam.

Scriitorul îşi începea investigaţia întrebând: „Unde este autorul într-un text?” Şi o continua cu o logică de fier şi cu un fler de detectiv. Concluzia lui era stranie: nimeni nu ştia unde e autorul, dacă s-a întors la locul lui sau a rămas încă surghiunit în închisoarea textului. Are dreptate, mă gândeam eu. Nimeni nu ştie unde este autorul. Mai ales într-un jurnal. Mi-am băgat alt biscuit în gură şi l-am sfărâmat între dinţi. Cât de preţioasă era această lecţie, atât pentru artă cât şi pentru viaţă! Nu era o chestiune de adevăr sau de fals. Absent? Prezent? Da, era câte ceva din toate astea şi nici una dintre ele. Sub toate măştile lui, nu era decât un alt om, toţi oamenii, asemenea unui manechin în vitrina croitorului, aşteptând ca ceva să-l îmbrace, să-i insufle viaţă. Înţelegând pentru prima oară aceste lucruri, am început să-mi dau seama, cu spaimă, de imensa forţă reflexivă a unui scriitor. Acea pasivitate fecundă cu care, ca şi poliţistul, îşi împrumută indirect lumina din viaţă. Şi totuşi, în timp ce revelaţia îmi stârnea mai mult ca oricând admiraţia pentru autor – în chip de prototip al omului, ca să spun aşa – nu reuşeam să-mi explic noul element care se făcea simţit: izul unui dezgust faţă de mine şi faţă de toate slăbiciunile personalităţii mele.

Mi-am acoperit urechile cu mâinile. Nu mai auzeam decât zgomotul din capul meu. Fusesem pregătit să fac tot posibilul să grăbesc lucrurile. În definitiv, suntem la începutul secolului XXI, oamenii pot să provoace tot felul de chestii. M-am zbătut să-mi procur curajul scrisului timp de aproape şase luni. Şi cum acesta întârzia prea mult, ajunsesem să mă gândesc că mi-ar fi mai uşor să-mi provoc o hemoragie decât să scriu.

Am pus revista alături, n-avea nici un rost acum să mă frământe că o lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa autorilor: onoarea autorului încă nu mă privea. Mi-am încleştat pumnii neajutorat. A trebuit să mă înfrânez ca să nu încep iar să lovesc în maşina de scris. Chinurile au început din nou. Îndoielile curgeau în valuri. Pe undeva, pe acolo, dansând cu altcineva, era şi inspiraţia, care-mi înnebunea simţurile când stătea departe de mine.

Dintr-o dată, totul a început să se ridice ca o ceaţă, să devină mai uşor, să se mişte ca o pasăre care şi-a pierdut simţul  orientării. M-am simţit ameţit, mi s-a făcut aproape rău, ceea ce n-am putut înţelege. Şi apoi, mai târziu, mi s-a luminat un petic de minte. Era ca şi cum, pe nesimţite, aş fi început să folosesc un picior pe care nu-l aveam. Am aruncat maşina de scris, mi-am umplut stiloul meu chinezesc vechi cu cerneală, mi-am liniat un caiet gol şi-am început să scriu. Asta e, cheia succesului înseamnă să aştepţi ora optimă pentru acţiune. Şi aşa a şi fost: timp de atâtea săptămâni, am aşteptat ca această curte asiduă făcută creaţiei literare să dea rezultate. Şi uite, se întâmplă, jurnalul a început, dar numai după ce am renunţat la maşina de scris, chiar în această după-amiază. Şi cu ce aş putea să încep dacă nu cu ziua în care am primit fotografia? Viaţa mea a păşit în această aventură nebunească. Chiar dacă nu cu piciorul cel mai sigur.

 

 

Ca prin farmec, cu stiloul în mână, nu-mi mai era greu să ţin sub control cuvintele şi să liniştesc verbele. Poate că, într-un anumit fel ciudat, amintirea morţii mamei mele reuşise să mă ajute. Să-mi dezvirgineze mâna cu care scriu. Oricum ar fi, propoziţiile au ajuns să mi se perinde clar prin faţă, ca nişte patrule de jandarmi. Unul, doi, trei! Şi reuşesc să aştern pe hârtie o superbă defilare a cuvintelor. Sincronizarea e totul, ca la o paradă de gală. Înaintez repede, fără să mă întreb cum să descriu cu înţeles scene din viaţa mea. Ele sunt aici, în faţa mea şi-mi cer să le scriu. Şi le scriu cât pot de repede, până nu dispar. Sunt fericit că am reuşit să călăresc cuvintele. Mi se pare că visez.

 

#
un text despre acest roman poate fi citit în acest număr al EgoPHobia